Gavril Marcuson

Bucuresti, Romania

Gavril Marcuson
Bucureşti
România
Reporter: Anca Ciuciu
Data interviului: Noiembrie 2004

Domnul Marcuson este un bărbat înalt, în vârstă de 91 de ani. Este scriitor (a scris „Potemkiniştii în România”, „Răscola ţăranilor din 1907”) şi un traducător specializat în literatura franceză (a tradus din Chateaubriand, Louis Hemon, Honoré de Balzac, Villiers de l’Isle-Adam, Alfred de Musset). Trăieşte pentru pasiunea de a citi, de a şti. Citeşte foarte mult, de la literatură până la ziare,  pe care şi le cumpără în fiecare zi, de la chioşcul apropiat de casa lui. Locuieşte în centrul Bucureştiului, într-o zonă de case care aminteşte de Bucureştiul interbelic, prin arhitectură şi grădini. Urcând la etajul întâi, îl găseşti înconjurat de cărţi şi amintiri, într-o cameră foarte caldă. Soţia, de care a fost şi este îndrăgostit, a murit în anul 2000, dar din orice colţ al camerei priveşte din fotografii, mereu surâzătoare.

Amintiri din copilărie
Familia mea
Copilâria mea
La școală
Al Doilea Război Mondial
După Război
Glosar


Amintiri din copilărie

Pe bunicii din partea tatălui, Aizic şi Ernestina Marcussohn, i-am cunoscut prea puţin din spusele lui tata. Au trăit şi au murit la Iaşi. Nu ştiu ce profesiune avea bunicul patern, bunica paternă de asemenea vag îmi aduc aminte de ea. I-am cunoscut pe aceştia la Iaşi cu ocazia primului război mondial, când familia mea, ca atâţia bucureşteni, s-a refugiat la Iaşi, Bucureştiul fiind ocupat de trupele germane [între noiembrie 1916 - noiembrie 1918]. Ţin minte că o dată când mama lipsea de acasă, bunicul mi-a dat să beau ţuică şi m-am îmbătat, am căzut sub masă. Mama a venit din oraş, m-a găsit dormind sub masă şi i-a făcut un scandal nemaipomenit lui bunicul, de ce mi-a dat să beau. Eram aşa de mic încât cu capul mă lovisem de masă. Eram înalt cât masa.

Tata avea doi fraţi şi o soră pe care nu i-am cunoscut, nu i-am văzut niciodată. Au trăit toată viaţa la Iaşi. Pe fraţii lui îi chema unul Heinrich şi pe celălalt Lazăr Marcussohn. Nici nu ştiu dacă avea o soră, cred că avea o soră.

Tata s-a născut la Iaşi în 1888. A făcut studii la Viena, Liceul comercial. Era un bărbat înalt, chipeş. Era un om foarte blând şi eu sunt bucuros că semăn cu el, am moştenit fenotipul lui, statura şi firea lui. Se ocupa de noi, şi ne iubea într-un mod mai inteligent decât ne iubea mama, fiindcă era mai inteligent, mai cultivat. Nu mă certa niciodată, de bătaie nici vorbă nu poate fi. Era iubitor de literatură, citea nemţeşte, avea o bibliotecă germană. Era abonat la „Der Kampf” [Lupta], o revistă social-democrată, care apărea la Viena. Era abonat şi la presa românească şi la presa evreiască. Citea în fiecare zi două cotidiene: „Dimineaţa” [Notă: cotidian românesc de informaţii. Apare la Bucureşti între 1904 şi 1938, cu întreruperi.] şi „Adevărul” [Notă: ziar românesc de opinii democratice. Apare la Iaşi, săptămânal în 1871-1872, şi, cu întreruperi, la Bucureşti, zilnic între 1888 şi 1951.], care apărea după-masă. Dimineaţa citea „Dimineaţa” şi după masa citea „Adevărul”.

Iată o întâmplare pe care mi-o amintesc.Tata îmi cumpărase un miel, un miel negru cu care mă jucam eu. Şi într-o zi plimbându-mă eu cu tata prin curtea  cea mare, nu văd mielul. „Tată, unde-i mielul?” Tata, care cum vă spun, era un om blând, dar uneori era lipsit de tact, zice: „Unde e mielul? Hai cu mine să îţi arăt eu!” Şi mă duce în fundul curţii şi acolo rezemat de perete era o tăblie de lemn şi pe ea bătută în cuie o blană neagră. „Uite mielul!” Când am văzut, cât eram de mic am priceput şi am început să urlu, să dau din picioare, mi-am dat seama că îl tăiase, dar tata îmi zice, mi-amintesc şi astăzi după atâtea decenii: „Ce urli aşa mă, că ai şi mâncat din el!” Când am auzit că am mâncat din prietenul meu am început să urlu şi mai tare.

Tata era contabil, comerciant în Bucureşti. Nu era religios. Avea afacerea lui, vindea aparate de sudură, carbid, dar nu avea firmă, nu avea un nume. A lucrat un timp cu Filip Weisselberg, cumnatul lui şi după ce părinţii mei au divorţat [înainte de al doilea război mondial, în anii 1930], şi-a cumpărat casă în alt cartier şi acolo a continuat să se ocupe cu comerţul de aparate de sudură. Tata a murit la Bucureşti în anii 1960.

Bunicul din partea mamei, Isac Weisselberg, cred că s-a născut in 1855 în Târgu Neamţ, dar nu sunt sigur. A trăit în localităţile unde şi-a făcut copiii, la Huşi, apoi cei mai mici s-au născut la Bucureşti. A fost negustor, engrosist de vinuri. Bunicii erau deişti, erau credincioşi. Deişti erau şi părinţii mei dar nu erau credincioşi. Despre bunica din partea mamei, Frederica Weisselberg mi-a aduc aminte că la adânci bătrâneţi avea părul negru, nu încărunţise. Ne iubea şi pe mine şi pe fratele meu, Octav, stătea de vorbă cu noi. Nu ieşea din casă, nu mergea în oraş şi se îmbrăca modest.

Am crescut în casa bunicilor materni, acolo am copilărit. Primele amintiri sunt din timpul primului război mondial, când aveam trei-patru ani. Îmi amintesc că armata germană se încartiruise printre altele şi în casa noastră. Intraseră soldaţi germani de care îmi amintesc foarte bine, cu căştile lor, şi strigau: „Ruhe, ruhe!”. Şi am întrebat-o pe mama ce însemna „ruhe”. Şi mama, care ştia puţin nemţeşte, mi-a spus că înseamnă linişte. L-au lovit pe bunicul cu patul armei în cap, eu nu am văzut scena asta, dar îmi aduc aminte pe urmă că l-am văzut pe bunicul cu capul însângerat, cu sângele şiroindu-i pe chelie şi [apoi] venea zilnic o soră medicală şi îi pansa rana. Tata nu era acasă, era plecat, nu ştiu unde, poate la Iaşi. Acasă eram eu cu mama, cu o soră a mamei şi cu bunicul meu. Ne-am împăcat bine cu ostaşii germani, care ne ocupaseră locuinţa. Mi-aduc aminte şi astăzi cum stăteau rezemaţi de perete cu căştile lor în cap şi cântau cât îi ţinea gura. Îmi amintesc cântecele lor, cântece populare germane, naive, copilăreşti, pe care le cântau pe vremea aceea. De la ei am învăţat primele cuvinte germane. Pe mine mă porecliseră soldaţii „Zigeunerkind”, adică copil de ţigan, pentru că eram mic şi negru. Îmi amintesc apoi când a intrat armata noastră în oraş şi bunicul mi-a spus: „Ieşi în poartă şi strigă: Trăiască Armata Română!” şi ieşeam la portiţă şi strigam cât puteam. Şi îmi amintesc trupele române cum măşăluiau pe Şoseaua Viilor spre centrul oraşului. Bunicul şi bunica dinspre mama sunt înmormântaţi la [cimitirul evreiesc] Filantropia, nu ştiu când au murit [cândva după al doilea război mondial].

Familia mea

Bunicul matern a avut 16 copii, dintre care au trăit până la vârsta adultă numai 7, trei băieţi şi patru fete: Sabina, Filip, Raşela, Evelina (mama), Victor, Neuman şi Lucia. I-am cunoscut mai bine, erau la Bucureşti, afară de Raşela, pe care am cunoscut-o şi care a locuit la Botoşani.

Cea mare, Sabina Michell [născută Weisselberg], a locuit în Bucureşti. Era casnică. Soţul ei se numea Iosef Michell. Au avut  o fată care a murit la 16 ani, Laureta [diminutiv de la Laura]. Filip Weisselberg era negustor, om de afaceri, iar soţia, Rebeca Weisselberg era farmacistă. Nu au avut copii. Avea o firmă, vindea pluguri, se numea „Plugul”. Vindeau şi aparate de sudură, carbid, care folosea la sudura autogenă ş.a.m.d. Raşela Goldschläger [născută Weisselberg] a fost casnică şi a locuit la Botoşani. Nu a avut copii. Victor Weisselberg era avocat, iar soţia lui, Adela Weisselberg, era dactilografă la o firmă. N-au avut copii. Neuman Weisselberg era inginer chimist la Universitatea din Zurich iar soţia lui, Stephanie Weisselberg, trăieşte. În luna aprilie [2005] face 100 de ani. Au doi băieţi, verii mei: Mircea Weisselberg, inginer şi Isac Weisselberg, inginer. Ambii locuiesc la Haifa. Mama lor locuieşte în Tel Aviv, la un cămin de bătrâni. Ultima fată, este Lucia Issersohn [născută Weisselberg]. Soţul ei, Herman Isersohn, era de profesiune medic. Au avut o fată, Lauretta, după cea care a murit. Lauretta este medic în Canada.

Mama, Eveline Marcussohn [născută Weisselberg], s-a născut la Huşi în 1892. Avea câteva clase de liceu. Nu era o persoană religioasă. Era o femeie destul de simplă, ştia puţină franceză. Bunicul i-a dat numai pe băieţi la şcoală [la facultate]. Pe unul din băieţi l-a făcut chimist, pe alt băiat l-a făcut avocat, pe altul l-a făcut contabil, dar pe fete nu le-a dat la şcoală. Fetele erau dispreţuite. Bărbaţii conduc, iar femeile şi în sinagogă stau despărţite. Mama a fost casnică. Ne iubea în felul ei, avea grijă de noi, ne hrănea şi noi nu eram pretenţioşi la mâncare. Era blândă, uneori se mai şi supăra, dar nu ne bătea. Nici eu nici fratele meu n-am suferit bătaie.

Fratele meu, Octav Marcussohn, este mai mic decât mine cu 9 ani. E născut în 1922, la Bucureşti. Eu îl învăţam, glumeam cu el, îl duceam la plimbări pe străzi. Din Dealul Spirii, unde locuiam, îi ziceam: „Octăvică, astăzi te duc pe nişte străzi, pe unde n-ai mai fost niciodată! Să vezi că o să-ţi placă!” Şi-l duceam şi îl plimbam pe străzile care mergeau la vale, spre mânăstirea Antim. Şi-i plăcea şi lui şi îi arătam casele, treceam pe lângă simigerie, îi cumpăram un  covrig cu susan, ca un frate mai mare, sigur. Îmi amintesc de strada Cazărmii, unde iarna era derdeluş şi mă duceam cu săniuţa.

Aveam relaţii apropiate, deşi gândeam diferit. Eu eram de stânga şi el era de dreapta, dar nu ne luam de păr. El gândea altfel, era antisovietic, sionist. A făcut Facultatea de Matematici din Bucureşti. A fost un student foarte bun. El împreună cu alt coleg al lui, Halanai, un evreu spaniol [sefard], au fost şefi de promoţie şi Ministerul Învăţământului a vrut să-l trimită la Moscova pentru doctorat. El s-a speriat atât de tare, încât a fugit în Israel, prin anii 1950. Acum este pensionar la Tel Aviv. În România n-a avut serviciu, iar în Israel a fost profesor de matematică la o şcoală. E de multă vreme pensionar. Nu are copii, nu a fost niciodată căsătorit. Îmi trimite scrisori admirabile, dar nu mă iartă că am fost de stânga, nici până astăzi. Dar mă iubeşte. Am scrisorile lui, scrisori foarte inteligente. E atât de cultivat, mai ştie şi altceva decât matematică! N-am făcut un secret din faptul că am un frate în Israel. Au fost înţelegători oamenii cu care am lucrat.

Copilâria mea

Mă numesc Gavril Marcuson [simplificat din Marcussohn în 1968]. M-am născut în Bucureşti, la 28 octombrie 1913, în casa bunicului matern, o casă veche de pe Şoseaua Viilor din Bucureşti, care pe atunci era la marginea oraşului, dar astăzi este într-un cartier semi-central, pentru că s-a construit foarte mult.

Ne-am schimbat locuinţa pentru o casă mai arătoasă din strada Uranus, fosta casă a celui mai bogat om din mahalaua Dealul Spirii, Niţă Stere. Era o casă foarte frumoasă, cu sobe de cărămidă, cu gaz aerian. Casa în interior era făcută din camere mari şi înalte. Acolo locuiau bunicii mei materni cu cei mai mulţi dintre copiii lor. Bunicul meu matern a avut nu mai puţin de 16 copii, dintre aceştia au trăit până la vârsta adultă numai 7. Iar dintre aceşti 7, o bună parte locuiau împreună cu noi, împreună cu mine şi cu părinţii mei [în aceeaşi casă, dar] în alte apartamente. Bunicul  a adus zidari italieni, pe vremea aceea, zidarii din Bucureşti erau cei mai mulţi de origine italiană, şi au mai construit un etaj. Acolo a stat familia unui frate al mamei, Filip [Weisselberg], familia unui frate al mamei, Victor [Weisselberg], o soră a mamei, Sabina [Michell], părinţii mei şi cu mine. Filip, care era afacerist, locuia la etaj  cu soţia şi avea la parter un apartament cu birourile lui.

Erau multe camere. Camera mea era făcută din împărţirea în două printr-un perete a unei camere mai mari. Această împărţire s-a făcut pentru ca eu şi fratele meu să avem camere personale. Şi o cameră  o ocupam eu şi cealaltă jumătate era ocupată de Octăvică. Am avut unul din primele telefoane din Bucureşti, telefon neautomatizat, cu patru cifre şi foarte curios lucru că îmi amintesc şi numărul telefonului: 3851. Când vroiam să vorbim cu cineva, băteam în furcă, răspundea o domnişoară telefonistă: „Alo!” Şi noi ziceam: „Daţi-mi vă rog numărul cutare!” Şi aşteptam... Nu era automatizat. Lămpile [erau] cu gaz aerian, încălzirea era cu lemne, cu cărbuni, cu lignit sau cu huilă. Aveam o curte mare cu o grădină frumoasă, cu straturi de căpşune şi de flori, cu un chioşc de metal, care avea un mic drapel de metal, pe care scria anul în care fusese construit: 1886. Acolo am trăit în casa părinţilor, jucându-mă în curte cu prietenii mei din fundătura de vis-a-vis.

Părinţii mei nu erau religioşi, deşi nu erau nici atei, erau indiferenţi în materie religioasă. Tata ţinea unele sărbători, de exemplu, la masă nu mânca carne şi brânză. Şi respectam şi eu, mă deprinsesem şi eu aşa, până şi astăzi îmi vine greu după ce am mâncat o friptură, să mănânc o felie de brânză. De Paşte cumpăra tata azimă şi mâncam azimă, dar mai păcătuiam, mai mâncam şi pâine. Nu aveam viaţa tradiţională.

La sinagogă am fost în copilăria mea la ocazii, de Anul Nou [Ros Hasanah], poate de Purim, nu îmi amintesc de vineri seara. Mergeam la o sinagogă pe strada Antim, stradă care era în apropierea câtorva sute de metri de locuinţa nostră. [Notă: probabil sinagoga Reşit Daath, din strada Antim, nr. 13, datând din 1897. Sinagoga a fost demolată în 1987 în procesul de sistematizare a Bucureştiului.] Sinagoga era modestă, era instalată într-o casă, spre cartierul Antim, dar nu departe era şi o şcoală primară evreiască, am uitat cum se chema.

Am copilărit într-un cartier tipic bucureştean, Dealul Spirii. Aveam vecini o familie, Dragoş, al cărui fiu devenise în timpul război [al doilea război mondial] subsecretar de stat. Mai încolo era familia unui francez, Legat, care era de profesie fotograf şi avea un atelier fotografic, Atelierul Legat. Vis-á-vis era un zidar italian, îl chema Perisotti. Era şi un cizmar român, Vasile Anagnoste, vechi militant social-democrat, foarte inteligent şi cultivat, cu care îmi plăcea să stau de vorbă. În Fundătura Uranus avea un bordei [Notă: casă foarte modestă, de regulă din pământ], despre care când vorbea el zicea „casele mele”. Lucra la fabrica de încălţăminte Schull. Tot în Fundătura Uranus locuia un şofer francez. Cu băiatul lui eram coleg de şcoală. Obişnuia să-l bată pentru nimica toată cu manivela de la maşină. Pe vremea aceea automobilele nu erau automatizate, ca să pornească maşina şoferul  îi băga în bot o manivelă şi învârtea, învârtea până pornea motorul. Ei bine, cu manivela îl croia şi îmi aduc aminte după mai bine de 80 de ani şi ceva de ani cum într-o zi mi-a spus băiatul o vorbă pe care nu o pot uita. Mi-a spus: „Mă, ce tată bun ai tu!” „De ce spui aşa?” „Că nu te bate niciodată şi te poartă încălţat!” Se minuna că tata nu mă bătea şi că eram mereu încălţat. Tot în Fundătură aveam un coleg de şcoală, se numea Condrea Marius. Îmi amintesc de vecinii noştri, de simigiul din colţ, de băcănia din alt colţ. Fetele băcanului erau cunoscute balerine la teatrul de revistă. Mă duceam când eram mai mare din când în când să mănânc nişte mici la restaurantul Florescu de pe Calea 13 septembrie. Îmi amintesc de farmacista din alt colţ şi de farmacistul care i-a succedat.

Veneau la noi în curte oltenii. Erau adevăraţi olteni din [judeţul] Gorj [Notă: oameni veniţi de la peste 100 de kilometri de Bucureşti care se stabiliseră la marginea oraşului unde practicau grădinăritul şi creşterea animalelor care asigurau aprovizionarea bucureştenilor], care cărau două coşuri mari cu fructe, legume, flori şi vase mari cu iaurt, pe care îl scoteau cu lingura. Şi cumpăram de toate, fructe, legume, ouă, brânză. Dar exista desigur şi piaţă. La piaţa se ducea mama cu o bucătăreasă, pe care o aveam angajată şi care vedea de casă, dar nu prea mergeau la piaţă. Venea piaţa în curtea noastră. Şi cărbune se vindea tot aşa, cu cobiliţa. Aşa m-am rătăcit o dată,  pe la patru, cinci ani. Locuiam lângă Şoseaua Viilor şi m-am luat după un vânzător de cărbune. Mi s-a părut foarte interesant, ei umblau cu cobiliţele şi strigau: „Chiop, chiop, chiop, chiop, cărbunele!” Eu nu mai auzisem aşa ceva şi m-am luat după el şi am mers până am ajuns în alt cartier şi a venit bunicul şi m-a luat de mână. Bieţii olteni umblau desculţi, trăiau într-o mizerie. Acuma nu mai există desculţi în Bucureşti, atunci era lucru obişnuit. Vara se umbla desculţ. Şi vecinul meu cu care mă jucam, se minuna că mă vede încălţat. El umbla desculţ, prietenii mei umblau desculţi. Azi nu mai exista asta, meritul regimului comunist. Până la regimul lui Gheorghiu-Dej, veneau bărbaţi, femei desculţe, era un lucru obişnuit. Vara să porţi ghete era lux. Îmi amintesc că unii oameni mergeau desculţi şi ţineau în mână ghetele, să nu îşi uzeze tălpile. Probabil că se duceau într-un loc unde trebuia să fie încălţaţi.

Bucureştiul pe vremea aceea avea farmec, avea poezie, avea pitoresc. Luminarea străzilor şi luminarea locuinţelor se făcea cu gaz aerian. Erau felinare şi când se întuneca, spre seară, venea un lampagiu, care avea un aprinzător, dădea la o parte uşiţa, închizătoarea felinarului, aprindea gazul aerian şi spre ziua [dimineaţă] venea tot acesta şi îl stingea. [Notă: Luminarea străzilor cu gaz aerian a fost înlocuită de luminarea prin curent electric după primul război mondial.]

Transportul se făcea cu tramvaiul cu cai în anii 1920. Tramvaiele erau trase de doi cai. Când tramvaiul ajungea la vale, la Izvor, şi trebuia să urce dealul Arsenalului, era un băieţaş, care mai agăţa încă doi cai şi vizitiul mâna patru cai cu care urca dealul. Aveam şi eu abonament la tramvaiul cu cai. Tramvaiul cu cai venea pe Calea 13 septembrie, mergea pe Uranus, la vale, pe la Arsenal, pe Calea Victoriei, pe unde este acum biserica Zlătari şi o lua pe strada Carol, acuma se cheamă strada Franceză, pe Şerban Vodă şi ajungea la cimitirul Bellu. Ăsta era un traseu [notă: aproximativ 3 kilometri, pe direcţia vest-sud]. Tramvaiul electric mergea de la Cotroceni la Obor. [Notă: Tramvaiele cu cai au existat o perioadă în paralel cu primul tramvai electric.] Bucureştenii îi spuneau „Electricul”, că era singurul tramvai electric din Bucureşti. Tramvaiele erau mici, existau şi tramvaie de vară, care erau deschise, cu bănci. Era un taxator, care vindea bilete şi vizitiul. Erau folosite în mod curent, ca şi tramvaiele din ziua de astăzi, însă Bucureştiul avea o populaţie mult mai mică decât astăzi. Cănd m-am născut eu, cred că avea vreo 300.000 de locuitori, 200.000 şi ceva către 300.000 şi astăzi are 2.000.000. Existau foarte puţine maşini în Bucureşti. Existau mai ales Forduri, şi când mergeau, răsunau tinichelele din care era făcută maşina. Astea erau maşinile cele mai ieftine, existau şi maşini luxoase, maşini Buick, Chevrolet. Pe urmă s-a răspândit tramvaiul electric. Şi târziu de tot, după război, au apărut troleibuzele, eram deja bătrân.

Ne fotografiam când şi când, era un eveniment. Tehnica era alta, se aprindea o lumină, trebuia să stai nemişcat şi te fotografia. Era la modă un fotograf, „Julietta”, unde este astăzi un bloc, pe Calea Victoriei, colţ cu bulevardul, un bloc din acelea geometrice, numai din unghiuri drepte şi linii drepte. Acolo [era studioul] „Julietta” ţinut de un evreu. Nu îmi amintesc numele lui. Pe strada Câmpineanu, era un al doilea fotograf la modă, numit Mandy, tot evreu. Cei doi fotografi îşi ziceau amândoi furnizori ai curţii regale şi aveau dreptul să fotografieze pe membrii familiei regale. Din fotografii ei au făcut artă. Am şi eu câteva fotografii făcute la „Julietta”. Lângă Mandy era o croitorie celebră, fraţii Cohen, furnizori ai Curţii regale. Erau tot evrei bineînţeles, după război au emigrat în Israel. Era o croitorie bărbătească. Nu ştiu dacă făceau şi croitorie feminină, cred că nu. Fraţii Cohen te făceau cum voiau, mai slab, mai gras, erau artişti ai acului de cusut.

Pe Calea Victoriei erau nişte magazine nemaipomenite.  Era magazinul de covoare Giaburov, ţinut de nişte armeni. Era băcănia lui Dragomir Niculescu, unde acum este Romarta. Veneau bogătaşii zilei, parlamentari, bancheri şi luau cu polonicul icre negre. Îi spunea patronului: „Dragomire, pune-mi un kilogram, două kilograme!” Îmi amintesc de terasa Oteteleşanu, unde este astăzi Palatul Telefoanelor. Aici veneau scriitorii.  Am fost şi eu, am auzit-o cântând pe Florica Florescu [Notă: artistă lirică cunoscută în epocă]. Am fost la terasa Gambrinus. La vechiul Teatru Naţional mă duceam la galerie. Plăteam pe un bilet 10 lei. Erau actori, care spuneau că ei pentru galerie joacă, că numai galeria consacră pe marii actori. Teatrul Naţional avea o acustică deosebită, era foarte plăcut, avea o cortină foarte frumoasă pictată de pictorul Traian Cornescu şi în spatele ei era cortina de catifea. Îmi amintesc Teatrul Liric, cum se numea pe atunci Opera, care a fost bombardat de nemţi [în timpul al doilea război mondial], s-a demolat. Era în Piaţa Valter Mărăcineanu, lângă [parcul] Cişmigiu. Acolo am văzut primele spectacole de operă şi primele spectacole de balet. Îmi amintesc de fresca de la Ateneu, a lui Traian Petrescu, dacă nu mă înşeală memoria aşa îl chema. Admirabil! Toată istoria românilor de jur împrejurul sălii Ateneului.

Lumea ieşea la plimbare în toate zilele pe Calea Victoriei, mai ales duminica dimineaţa. Locul de plimbare era între Cercul Militar şi Piaţa Palatului Regal, vis-a-vis de Biblioteca Universitară. Acolo se plimba lumea încolo şi încoace şi era atâta lume că nu avea loc pe trotoar şi se plimba şi pe carosabil. Carosabilul era împărţit în trei, pe cele două margini, stânga şi dreapta, pentru automobile, spre Palat şi dinspre Palat, iar partea din mijloc era pentru trăsuri,  care atunci erau numeroase în Bucureşti, poate erau mai numeroase decât maşinile. Un prefect al Bucureştiului, Gavrilă Marinescu,  a pus în lanţuri trotoarele şi lumea nu mai putea să se plimbe pe carosabil [aproximativ în anii 1920]. Nu ieşea nici un bărbat fără pălărie, asta nu exista. Îmi amintesc că eu o dată am ieşit pe stradă fără pălărie şi în urma mea a alergat mama cu o pălărie în mână şi mi-a spus: „Cum pleci tu în oraş? O să creadă lumea că eşti nebun! Ia pălăria!”

Pe 10 mai  ieşeam la parada militară, eram nelipsit. Cânta fanfara şi apoi urma armata, diferitele arme, artileria, cavaleria, infanteria, trupele de geniu şi la urmă apărea şi familia regală. La înmormântarea regelui Carol [I], eu aveam un an sau doi şi am participat împreună cu dădaca mea. Îmi amintesc de regele Ferdinand, de Carol al II lea, care era cel mai inteligent dintre regi. Îmi amintesc de Voievodul Mihai [Mihai I]. Nu îi iubeam pe membrii familiei regale, dar se găseau fotografii, presa era plină. Ajungea să deschizi un ziar şi vedeai fotografia regelui, fotografiile prinţilor. Îmi amintesc de prinţul Nicolae [Notă: (1903-1977), principe; fiul regelui Ferdinand I şi al reginei Maria, fratele mai mic al regelui Carol al II lea], care conducea o maşină cu viteză pe atunci neobişnuită în Bucureşti.

Regele inaugura în fiecare an târgul Moşilor. Târgul Moşilor se deschidea în mai, de Joia Moşilor. [Notă: Târgul ţinea timp de o lună de zile, după sărbătorirea Paştelui creştin.] Mă duceam în fiecare an. Acolo erau oameni care îşi câştigau existenţa cu tot felul de loterii şi circuri, femeia cu barbă, femeia cu coadă de peşte, cel mai tare om care rupe lanţuri, şmecherii din astea. Era o distracţie destul de vulgară. Era un restaurant unde se putea bea bragă, se mâncau mici. Mergeam cu părinţii. Când m-am făcut mare mergeam şi singur şi căscam gura şi eu la diferite panorame. Puteai să tragi la ţintă şi dacă nimereai la ţintă câştigai ceva. Premiile erau diferite obiecte de artizanat, erau păpuşi, fleacuri.

La școală

Învăţam la Şcoala Golescu, şcoala de băieţi numărul 3. Şcolile de pe atunci nu erau mixte, erau şcoli de băieţi şi şcoli de fete, licee de băieţi şi licee de fete. Să vă spun o întâmplare în legătură cu prima zi de şcoală [în 1919]. M-a îmbrăcat mama frumos, mi-a pus ghiozdanul, nou cumpărat, în spate, cu cartea de citire, cu cartea de aritmetică (că noi toţi copiii îi spuneam artimetică) şi m-a trimes la şcoală. Eu mai fusesem o dată la şcoală, cu mult timp înainte, cu bunicul ca să mă înscrie, dar nu-mi aduceam aminte acum unde era şcoala. [Şcoala era aproape de casă]. Pornesc la şcoală pe strada Cazărmii, nu nimeresc şcoala şi timpul trecea şi trebuia la 8 dimineaţa să fiu acolo. Dau pe o stradă, pe o altă stradă, şcoala nu apărea nicăierea. Eram foarte sfios, timid, nu îndrăzneam să opresc pe un trecător, să-l întreb unde este Şcoala primară numărul 3 Golescu. Stăteam prostit la marginea trotuarului şi îmi venea să plâng că nu ştiam unde este şcoala. Cum stăteam eu aşa şi nu ştiam ce să fac, văd venind spre mine un domn aşa cam între două vârste, elegant îmbrăcat, care mi-a inspirat încredere. Ceilalţi trecători mi se păruseră grăbiţi, nu îndrăzneam să îi opresc. Mă apropii de el şi timid îl întreb dacă nu ştie unde este şcoala Golescu.-„Vino cu mine că îţi arăt eu!” Şi mă ia cu el, pe drum mă întreabă cum mă cheamă, ce fac părinţii mei, în ce clasă sunt. El întreba, eu răspundeam şi tot mergând aşa, el întrebând, eu răspunzând, apare în faţa mea şcoala. Eu de bucurie că am găsit şcoala am dat buzna să intru pe poartă, dar el mă opreşte şi zice: „Stai să intru eu mai întâi, că sunt mai bătrân, şi pe urmă intri şi tu!” Intră el pe poarta şcolii, curtea era plină de elevi care se jucau. Toţi mă împresoară şi îmi pun aceeaşi întrebare: „Mă, tu eşti băiatul lui domnul Movilă?”  „Nu!– zic eu – Nu sunt băiatul lui domnul Movilă!” Între aceştia vine un pedagog şi ne bagă în clasă şi ne aranjează în bănci. Cine intră în clasă? Domnul pe care îl întrebasem eu. El era învăţatorul, domnul Movilă. Parcă îl văd şi astăzi, după 80 de ani şi ceva, cu catalogul la subţioară, intră, se urcă la catedră şi ne spune nouă: „Copii, eu pe rând am să citesc numele vostru, voi când vă auziţi numele vă ridicaţi în picioare şi ziceţi: Prezent! Aţi înţeles?” „Da!” Strigă el catalogul, fiecare copil se ridică în picioare, zice prezent şi la un moment dat îl aud că zice Marcuson Gavril. Mă ridic şi eu în picioare: „Prezent! Da, ştiţi că pe mine nu mă cheamă Gavril!” „Dar cum te cheamă?” "Pe mine mă cheamă Guţu [diminutiv de la Gavril], aşa îmi spune acasă!” Zice învăţătorul: „Guţu îţi zice acasă, dar în acte eşti trecut Gavril. Noi îţi zicem Marcuson Gavril! Stai jos!” Şi pe urmă se adresează clasei: „Copii, voi ştiţi ce a făcut Marcuson? Trebuia să vină la şcoală şi de prost ce este n-a nimerit şcoala!” A fost un râs nemaipomenit. Râdeau de mine, eu nu ştiam ce să fac. Şi le povesteşte învăţătorul întâmplarea cu mine cum stăteam pe marginea trotuarului, disperat că nu găseam şcoala. De atuncea camarazii mei m-au poreclit „Prostul clasei”, ajunsesem în clasa a IVa şi tot îmi spuneau „ăsta care n-a nimerit şcoala de prost ce este”.

Domnul Movilă, învăţătorul, era un compozitor cunoscut pe vremea aceea. Acum câtva timp am auzit la radio nişte cântece compuse de el. Îl chema Juarez Movilă, avea un prenume spaniol, numele unui revoluţionar. Scotea o revistă, care se numea „Curierul Artelor” şi la care părinţii elevilor, cel puţin cei cu dare de mână, trebuia să se aboneze. Au apărut vreo 3 numere de revistă, noi eram abonaţi.  Cum decurgeau orele? Învăţătorul intra în clasă şi noi elevii ne ridicam în picioare şi rămâneam în picioare. În perete era o icoană. Noi ne întorceam cu faţa la icoană şi unul dintre băieţi spunea Tatăl Nostru şi pe urmă toţi se închinau, ne aşezam în bănci şi începea lecţia. Azi aşa, mâine aşa, văzând pe colegii mei toţi că se închină, din spirit de imitaţie, ştiţi că copiii mici sunt ca nişte maimuţici, mă închinam şi eu fără să îmi dau seama ce semnificaţie are acest gest. Până când într-o zi, în timpul rugăciunii, învăţătorul a venit la mine, mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a spus cu blândeţe în glas: „Tu să nu te închini!” N-am înţeles, nu cunoşteam. Încă nu împlinisem 6 ani, părinţii mă dăduseră la şcoală după sistemul german. Eram cel mai mic din clasă. Nu ştiam şi nu am zis nimic. Întorcându-mă acasă pentru masa de prânz, tata avea un obicei, în fiecare zi mă întreba: „Ei, te-a scos la lecţie?” Dacă ziceam da, îmi punea alte două întrebări: „Ai ştiut să răspunzi? Ce notă ţi-a pus?” M-a întrebat şi atunci. „Nu m-a scos, dar să vezi, a venit domnul învăţător la mine în timpul rugăciunii şi mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a spus: Tu să nu te închini!” Tata a rămas uimit, fără grai. După un timp a întrebat: „Şi a mai spus asta şi la alţi băieţi?” Zic: „Numai mie!” Tata mi-a pus întrebarea asta ştiind că în clasă mai sunt încă 2 elevi evrei, dar ăia, probabil mai instruiţi ca mine, nu se închinau. N-a mai zis nimic tata. Am mâncat şi după masă, m-a tras deoparte şi a început, cum s-a spus mai târziu, să mă prelucreze. Mi-a vorbit despre Dumnezeu, mi-a vorbit despre religii, mi-a spus că sunt mai multe religii şi că noi, familia noastră, avem altă religie decât ceilalţi coşcolari ai mei şi că noi nu obişnuim să ne închinăm, numai ceilalţi şi aşa mai departe. Atunci am auzit pentru prima oară vorbindu-se de Dumnezeu şi despre religie.

Cursul inferior [gimnaziul], l-am făcut la [Liceul] Mihai Viteazul şi cursul superior [liceul] l-am făcut la [Liceul] Spiru Haret. Profesor de limba română era Petre V. Haneş, doctor în Litere, autor de manuale şcolare, a numeroase cărţi de istorie literară, cel care a înfiinţat societatea „Prietenii Istoriei Literare”, care scotea revista „Prietenii Istoriei Literare”. El este cel care a făcut o importantă descoperire de ordin istoric literar, a descoperit că poemul „Cântarea României”, aparţine nu lui Bălcescu, aşa cum se credea până la el, ci lui Alecu Russo. [Notă: „Cântarea României”: cea mai cunoscută operă a poetului şi prozatorului Alecu Russo; poem în proză, scris în limba franceză, publicat în 1850, în traducerea lui Nicolae Bălcescu.] Un alt profesor de limba română a fost Scarlat Struţeanu, doctor în Filologie română, autorul unei cunoscute teze de doctorat despre umorul lui Caragiale. La Limba Franceză [era] Benedict Kanner, doctor în Litere la Sorbona. Alt profesor de franceză, Alexandru Claudian, mai târziu a devenit profesor universitar de filozofie antică la Facultatea de Filozofie din Iaşi. Profesori de germană [erau]: Bruno Colbert, doctor în Litere la Viena, ulterior devenit conferenţiar de limbă şi literatură germană la Facultatea de Litere din Bucureşti şi Ştefan Motaş Zeletin, doctor în Filozofie de la Universitatea din Erlangen, Germania, autorul celebrei lucrări pe atunci „Burghezia română” şi devenit ulterior, ca şi Claudian, profesor la Universitatea de Filozofie din Iaşi. La Limba engleză [aveam profesor pe] Ioan Olimp Ştefanovici-Svensk, doctor în Litere de la Londra, fost student al vestitului lingvist englez, Daniel Jones, cel care a creat sistemul de transliterare numit Jones. Este cel care a introdus în ţara nostră sistemul de transliterare a limbii engleze, primul traducător al lui Eminescu în engleză, în colaborare cu poeta engleză Sylvia Pankhurst.

Îmi aduc aminte cu plăcere în special de Ştefanovici, care m-a învăţat nu numai engleză, care m-a învăţat ce este fonetica. Vorbesc mai bine, nu numai engleza, orice limbă, vorbesc mai bine şi româneşte. El mi-a făcut educaţia auzului. Foarte mare profesor, Ştefanovici, uitat astăzi, cine îl mai ştie? Îmi amintesc prima lui lecţie. A venit în clasă fără să spună o vorbă, a pus mâna pe cretă şi ne-a făcut pe tablă patrulaterul vocalismului englez. Mai târziu, devenit eu profesor de fonetică a limbii franceze, am făcut studenţilor mei patrulaterul pe care îl învăţasem în clasa a Va. Cum aş putea să-l uit pe Benedict Kanner, care m-a învăţat franceza şi de la care am luat prima palmă. Eram clasa I de liceu, corespunzătoare cu anul întâi de gimnaziu de azi, de clasa a Va, şi m-a pus să citesc din carte. În carte scria „Leve toi!” (Ridică-te!) Şi eu am citit [cum se scrie] „LEVE TOI!” Şi mi-a tras o palmă. Nu ştia că trage o palmă unui viitor coleg, profesor de franceză. Cum aş putea să uit lecţiile de germană ale lui Colbert, lecţiile de română ale lui Petre Haneş, atât de apropiat de elevi, lecţiile de filozofie ale lui Ioaniţescu, care fusese studentul lui Maiorescu. [Titu Maiorescu (1840-1917): estetician, critic literar, profesor; este unul dintre fondatorii societăţii literare „Junimea” din Iaşi unde s-au format cei mai importanţi scriitori români ai vremii precum M.Eminescu, I.L.Caragiale, I.Slavici etc. Elaborează teoria „formelor fără fond”, prin care promovează introducerea valorilor autohtone faţă de preluarea unor şabloane literare occidentale.] Ioaniţescu nu voia să predea Logica decât după manualul lui Maiorescu, care nu se mai găsea de zeci de ani. Tata, ca să mă ajute, a scris unui frate de al lui din Iaşi, care a căutat la anticari manualul şi mi l-a trimis. Eram unul dintre puţinii elevi din clasă care aveam acel manual.

Până şi profesorii de aşa numitele dexterităţi erau oameni chemaţi. Era sculptorul Aristide Iliescu, compozitorul Ioan Croitoru, care ne preda muzica. Cântăreţul de operă, Grigore Magiari, care şi el ne preda muzica, venea cu gramofonul în clasă, ne punea discuri şi ne făcea educaţie muzicală. Profesorul de Cultură fizică avea studiile făcute în Suedia. Directorul liceului îl trimisese în Suedia ca să cumpere de acolo aparate pentru sală ceea ce s-a făcut. Aşa erau liceele pe atunci. Profesorul de istorie, Iuliu Moisil, ulterior, a devenit academician, întemeietorul numismaticii româneşti. Asemenea profesori am avut. Pe vremea aceea a fi profesor de liceu  era mare lucru. Când un profesor de liceu se înscria într-un partid toată presa anunţa că domnul profesor cutare s-a înscris în cutare partid şi erau unii şefi de organizaţie de partid judeţene, ceea ce era mare lucru.

Am avut prieteni de liceu, dar şi prieteni de facultate. Din facultate am avut un prieten, care a murit, Mircea Stoe. A devenit întâi ataşat, pe urmă secretar de legaţie la Londra şi când a abdicat regele Mihai şi-a dat şi el demisia. Se stabilise la Sutton, un orăşel de lângă Londra. Soţia mea a avut un congres la Paris şi eu am trecut mâneca [Canalul Mânecii] în Anglia, am stat în gazdă la el câteva zile cât a durat congresul. Mircea a murit de cancer pulmonar, din cauza tutunului. Soţia lui trăieşte şi sunt în corespondenţă cu ea. Am avut prieten foarte bun, Alfred Reiner, evreu, care a murit la cutremur [în 1977] cu toată familia lui. Reiner era directorul unei tipografii situate aproape de Piaţa Sf.Gheorghe. Într-o vreme, în anii 1950, înainte de a mă căsători, am locuit la el, pe strada Poenaru Bordea, lângă Tribunal. N-am locuit mult, dar mai mult de un an. La cutremur, toţi cei care erau în bloc au murit. Era un bloc şubred [vechi], simţeam când trecea un camion pe stradă, vibrau ferestrele. S-a construit acolo un alt bloc. L-am avut prieten pe Idel Segal [evreu], care a murit asasinat. Era redactor la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, umbla cu sacoşele cu manuscrise şi nişte bandiţi au crezut că cine ştie ce are el acolo. El n-a vrut să cedeze, a fost încăpăţânat şi l-au omorât pe stradă. Asta s-a întâmplat prin anii 1970. A apărut un articol foarte frumos despre el în „România liberă” [notă: ziar românesc de informaţie care apare în timpul perioadei comuniste şi continuă în serie nouă după 1989]: „Moartea unui cărturar”. Nu am ziarul, nu ştiu cum l-am rătăcit, regret. Am făcut fotocopii şi le-am dat la toată lumea. Morţi toţi! De ani de zile nu m-am mai văzut cu colegii mei. Ăştia care mai sunt nu ies din casă.

Am avut o iniţiativă, prin anii 1950, ca absolvenţii liceului Spiru Haret din promoţia 1931, să ne întâlnim măcar o dată pe lună ca să ştim unii de alţii. Am făcut rost de telefoanele tuturor, le-am telefonat şi de atunci în fiecare lună, în ultima joi a fiecărei luni ne întâlneam la restaurantul Casei Universitarilor. Când s-au împlinit 50 de ani de la terminarea liceului eram încă destui. Ne-am întâlnit atunci la [restaurantul] Cina şi am pus câteva mese cap la cap. Am făcut un chef monstru. La 60 de ani încă mai eram câţiva, la 70 de ani nu mai eram. Trebuie să ştiţi că eram două clase de elevi, fiecare cu câte 40 de elevi, deci în total 80 de elevi. Astăzi mai sunt în viaţă 4, dintre care 2 evrei. Atunci erau vreo 3 evrei într-o clasă şi alţi 3 în altă clasă. Elevii evrei s-au bucurat cu toţii de longevitate, chiar aceia care au murit, au murit octogenari. Şi astăzi mai sunt în viaţă, eu şi un coleg al meu. Şi românii care erau 74 sunt tot 2. Vedeţi cât de longevivi sunt evreii!

Am avut profesori de ebraică şi am învăţat ebraica acasă până la bar miţva. Bar miţva a avut loc [aproximativ în 1926] în casa părinţilor, în prezenţa profesorului de ebraică, foarte cunoscut pe vremea aceea, îl chema Schreiber. Era şi poet, avea un volum de versuri, „Rândunelele Palestinei”. Îmi aduc aminte că au asistat membrii familiei, părinţii mei, unchii mei, fraţii mamei mele, nu toţi. Am ţinut o mică alocuţiune, foarte scurtă, în limba ebraică şi pe urmă mi-au dat nişte cadouri. Pe urmă, neavând cărţi, am uitat ebraica. Îmi amintesc vag cuvintele şi literele astăzi.

Eu eram ocupat cu lecturile, cu sportul, cu bicicleta, făceam parte dintr-un club de ciclişti. Pe strada Uranus, era o tipografie, care se numea „Marvan”, cunoscută pe atunci, o tipografie de lux, şi lucrătorii acelei tipografii erau ciclişti pasionaţi toţi, întemeiaseră „Clubul ciclist Marvan”, din care făceam şi eu parte şi care avea un rival, clubul ciclist „Principele Nicolae”. La sfârşitul săptămânii obişnuiam să mă duc cu bicicleta la şosea, unde mă întâlneam cu alţi ciclişti din clubul „Marvan”, sau din clubul „Principele Nicolae” şi mă plimbam cu ei cu bicicleta până la Ploieşti, mergeam spre Olteniţa, spre Giurgiu, mergeam câteva zeci de kilometri pe şosea.

De obicei, în vacanţele copilăriei nu părăseam Bucureştiul. Îmi amintesc că am fost pentru o săptămână la Sinaia, unde mi-a plăcut foarte mult. Am fost o dată cu tata la mare [Marea Neagră], pentru câteva zile, pe vremea când Mamaia era o localitate cu totul primitivă şi pe plajă erau cabine de lemn. Altă dată am fost în vizită la o soră a mamei care locuia la Botoşani şi am petrecut toată vacanţa la Botoşani. În Bucureşti, mergeam pe stadionul ANEF [Academia Naţională de Educaţie Fizică], care nu era departe de locuinţa noastră, unde alergam sau săream, dar mai mult priveam la antrenamentele atleţilor. Eram foarte introvertit ca temperament. Vacanţa era un fel de combinaţie între ciclism sau încercări de atletism şi lecturi foarte intense, bogate pentru vârsta mea. Eram interesat de problemele limbii, nu numai de literatură. Ştiam bine franceza, dacă mi-ar fi permis să mă laud, foarte bine. Cunoşteam şi germana şi engleza. Vorbeam o franceză aleasă, nu numai că citeam. Citeam mai mult literatură franceză, dar citeam şi literatură română. În ultimi ani citesc aproape numai scriitori români şi numai clasici. Citesc începând cu cronicarii, începând cu Văcăreştii, poeţii şi prozatorii dinaintea lui Eminescu, rareori îmi mai arunc ochii pe o carte franţuzească. Am, bineînţeles, preferinţele mele şi dintre poeţii francezi.

Mergeam la cinematograful mut. Filmele erau împărţite în acte, unul avea opt acte, altul nouă acte, altul zece. Cele mai mari aveau 12 acte şi după fiecare act se făcea pauză. Dacă operatorul era grăbit rula două acte, unul după altul. Protesta publicul şi zicea că este obositor, dar acuma vede două ore neîntrerupt. Era un pianist cânta la pian când rula filmul. Îmi amintesc de actorii de atunci, mai ales de actorii comici, îmi amintesc de Zigotto, care era comicul cel mai popular, evreu american, mai târziu de Stan şi Bran, Harold Lloyd, comicul cu ochelari. Îmi amintesc de Francesca Bettini, de Douglas Fairbanks, tatăl Douglas Fairbanks, că a existat şi Fairbanks junior. Îmi plăcea Douglas Fairbanks fiindcă era aventurier, era voinic, era isteţ, îi bătea pe toţi. Îmi amintesc de Fatty, numit aşa pentru că era obez. Dacă Fatty zicea ceva apărea scris pe ecran. Simpatici comici, toţi muţi. Îmi aduc aminte primul film sonor prin 1930 şi ceva.

Înainte de război, prin anii 1930, mergeam la Librăria Hasefer [notă: în traducere ’Cartea’; astăzi există Editura Hasefer], unde se vindeau cărţi scrise de evrei sau despre evrei, care nu se găseau în celelalte librării. Se organizau şi expoziţii de pictură, de plastică, de sculptură şi aşa mai departe. Am petrecut clipe plăcute în librărie. Nu cumpăram decât rar, nu aveam bani, dar intram şi frunzăream cărţile, era o atmosferă intimă de cărturărie. Pe directorul librăriei mi se pare că îl chema Steinberg, era un om de cultură. Librăria era la intrarea în pasajul Villacrosse [notă: în centrul istoric al capitalei], acum s-a construit un bloc acolo.

Tata era abonat la toată presa evreiască, pe care o primea prin poştă. Iar ziarele evreieşti, toate, le citeam din scoarţă în scoarţă. Era abonat la „Curierul israelit” [notă: „organ săptămânal pentru apărarea intereselor evreieşti”, apare la Bucureşti în 1906-1916, 1920-1941, 1944-1945. Cuprinde editoriale, anchete, polemici, informaţii, cronica externă, cronica internă, reclame.], ziar mare, cel mai bun, cel mai important, scos de Horia Carp. Era abonat la „Egalitatea” [notă: revistă evreiască care  apare în 1890-1940, întreruptă în timpul primului război mondial şi suprimată în 1940. În paginile revistei s-au reflectat: lupta pentru emancipare şi progres cultural, lupta politică dusă pentru recunoşterea drepturilor cetăţeneşti, ideologia sionistă, dar erau consemnate şi evenimentele familiale: baluri, logodne, nunţi, sărbători şi necrologuri.], scoasă de [Moses] Schwartzfeld, era abonat la „Mântuirea” [notă: cotidian evreiesc, apare la Bucureşti în perioada 1919-1922, bisăptămânal între 1944 şi 1948. Ziar sionist, promovează cultura iudaică. Cuprinde editoriale, traduceri literare, comentarea unor legi şi decrete legi.]. Era abonat, îmi aducea acasă o revistă, care apăruse mai demult, „Copilul evreu” [notă: revistă bilunară pentru copii şi tineret, apare la Bucureşti în perioada 1922-1940. Tematica: istorie biblică, jocuri, proză, scrisori idiş, ivrit.]. Copil fiind, îmi amintesc că citeam „Dimineaţa” şi „Adevărul”. „Adevărul” avea o rubrică care îmi plăcea foarte mult, se chema „Năzbâtii”. Şi „Egalitatea” lui Schwartzfeld avea o rubrică care îmi plăcea foarte mult, se chema „Huliganii în acţiune”. Îmi amintesc toţi colaboratorii „Dimineţii” de pe vremea aceea: Blumenfeld, Teodorescu Branişte, Ion Teodorescu, Constantin Graur, D. Faur, Liviu P. Nasta, care făcea cronicile externe. Îmi amintesc caricaturiştii, graficienii „Adevărului”. Aş reciti şi astăzi cu plăcere „Adevărul” şi „Dimineaţa” din anii aceia, 1920-1930.

Un singur coleg de clasă cu mine la B [la liceul Spiru Haret],Vasilescu, a devenit legionar [1]. După terminarea liceului îmi amintesc că a venit pe stradă îmbrăcat în cămaşă verde şi n-am îndrăznit să mă apropii de el. Trebuie să ştiţi că legionarii nu numai că nu vorbeau cu evreii dar nici nu îi priveau. Eu dacă mergeam pe stradă şi venea din sens opus un coleg de al meu, legionar, nu numai că nu mă saluta sau nu îmi răspundea la salut, sau nu se oprea, dar nici nu mă privea, se uita în partea cealaltă. Aveau poruncă nici să nu ne privească. Acest Vasilescu era legionar, însă după un timp a devenit foarte prietenos cu mine. Se schimbase în convingeri, îşi dăduse seama de absurditatea şi caracterul criminal al Legiunii. El era un naiv care se lăsase atras de demagogia foarte abilă, foarte inteligentă. Eu nu i-am amintit niciodată nimic, nu i-am reproşat niciodată nimic. El a fost singurul care a fost legionar. În colo, nu a existat, nu s-a făcut deosebire, eram tratat ca toţi ceilalţi de profesori, deşi unul dintre profesori era legionar, profesorul de franceză, Frolo. Le vorbea despre mine şi le spunea că eu sunt simpatia lui. El era catolic, italian de origine. A fost candidat al Gărzii de Fier în judeţul Roman, unde există populaţie catolică, dar n-a fost ales. A fost singurul profesor legionar, dar cu mine era de o imparţialitate şi mai mult decât imparţialitate, mă iubea că vedea că îmi place franceza. O dată l-am şi contrazis, mi s-a părut că a greşit ceva. Ne ţinea lecţii de franceză mai bine ca la Universitate, fiindcă la Universitate lecţiile de literatură se ţineau în limba română, el ne ţinea lecţiile de literatură în cea mai bună limbă franceză, ce n-am avut parte la Universitate. Am absolvit Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti în 1935.

Îmi amintesc când a fost împuşcată prima victimă a Gărzii de Fier. Prima victimă a Gărzii de Fier nu a fost aşa cum se crede prefectul [Constantin] Manciu [notă: prefect de Poliţie la Iaşi asasinat de legionari la 25 octombrie 1925, în faţa Tribunalului din Iaşi.], împuşcat de Corneliu [Zelea] Codreanu [2]. Manciu a fost a doua victimă. Prima victimă, a fost studentul evreu David Falic. A fost împuşcat chiar pe treptele Universităţii din Cernăuţi, de un legionar, Nicolae Totu. Despre Nicolae Totu vorbeşte doctorul Brătescu, cunoscutul nostru istoric al medicinei, în ultima lui carte, dar în mod greşit îi zice Tăutu. Nu ştiu din ce pricină Totu l-a împuşcat cum spuneam pe treptele universităţii pe studentul Falic. Nu ştiu ce a păţit Totu, cred că nu a păţit nimic, pentru că ajunsese să colaboreze la reviste, vedeam numele lui. Auzi, să împuşti, să omori un om şi să nu păţeşti nimic. Cum era justiţia pe vremea aia!

Îmi amintesc de situaţia politică din Germania, dinainte de ianuarie 1933, când eu aveam 20 de ani, nu mai eram copil, când Hitler a triumfat în alegeri. Nenorocirea a fost că social-democraţii nu s-au înţeles cu comuniştii, ei puteau să aibă majoritatea, dacă făceau frontul unic muncitoresc. Hitler cu demagogia lui a triumfat, el a promis arme în loc de unt, asta era lozinca lui. Eu aveam o cunoştinţă, Abeles îl chema, un evreu care locuia în Germania. A venit la Bucureşti şi am stat de vorbă cu el. „Ce credeţi voi despre Hitler?” „Hitler nu e serios! Nu o să stea mult la putere! Iar în ce priveşte antisemitismul lui nu trebuie luat în serios! O s-o lase el mai moale, o să toarne el multă apă în vin! Nu ne e nouă frică de Hitler!” S-au iluzionat, nu numai omul cu care am stat de vorbă, toată minoritatea evreiască din Germania, toţi gândeau aşa. Au subestimat pericolul, nu şi-au dat seama cât de colosal de periculos este, iar Hitler a fost om de cuvânt, şi-a ţinut toate promisiunile, a făcut tot ce omeneşte i-a stat în putere ca să creeze o Germanie lipsită de evrei. Unii au plecat în America, în Anglia, în Franţa, dar cei mai mulţi au rămas. Eu eram la curent. Când aveam bani mai cumpăram presa germană, se vindea în Bucureşti la chioşcurile din centru. Citeam cotidianul lui Hitler şi citeam cea mai scârboasă revistă de când Gutenberg a inventat tiparul, se chema „Der Stürmer” [’Cel ce provoacă furtuna’], o revistă scoasă de unul dintre fraţii Strasser. Avea în partea de jos o lozincă, care apărea în fiecare număr, lozinca „evreii sunt nenorocirea nostră”. Cea mai ruşinoasă revistă din câte mi-a fost dat să cunosc. Am cumpărat vreo două numere, dar nu se putea citi. Mai degrabă decât evreii din Germania, evreii din România au simţit pericolul pentru că pe ei îi obişnuise Garda de Fier şi Liga cuzistă.

Al Doilea Război Mondial

De rebeliunea [legionară din ianuarie 1941]  îmi aduc foarte bine aminte. Mă plimbam pe străzi fără frică şi căscam gura. Pe strada Atena, am privit de la distanţă, pentru că nu ni se permitea să ne apropiem, cum ardea sinagoga de pe acea stradă [templul Ieşua Tova], căreia legionarii îi dăduseră foc şi nu permiteau nimănui, nici pompierilor, să se apropie să stingă focul. După război sinagoga s-a refăcut mai frumoasă, s-au fixat pe faţadă Tablele Legii şi astăzi este una dintre sinagogile frumoase din Bucureşti. Am avut norocul că nu am locuit în cartierele locuite de evrei, Văcăreşti, Dudeşti, locuiam în [cartierul] Dealul Spirii şi acolo n-a fost nimic.

Când a venit războiul nemţii ne-au dat afară din casă [aproximativ în 1941] şi ne-am oploşit în alt cartier, în cartierul Ştefan cel Mare, într-o casă bătrânească, unde am locuit cu toţii, cu bunicii. Casa fusese ocupată de germani şi se instalase acolo o şcoală de ucenici. Nu aveam voie să posedăm radio. Aveam un radio mare, care a fost depus la circa de poliţie, însă eu păstram, clandestin, un mic aparat cu galenă. Sunt aparate importate din Germania, mici, cubice, la care se asculta cu galenă şi cu cască. Seara scoteam aparatul şi ascultam Radio Londra şi pe urmă îl ascundeam să nu fie descoperit, că mă băga la inchisoare. Nu pot să spun cum urmăream războiul. Mă bucuram ca un copil de fiecare oraş pe care îl eliberau ruşii în mersul lor spre vest, spre Berlin. Aveam şi atlasul în faţă şi îmi însemnam, a mai cucerit un oraş, a mai înaintat o sută de kilometri. Ascultam tot, ştirile.

În 1941, când a izbucnit războiul nostru împotriva URSS, întâi am fost dat afară din armată şi m-au trimis la Poligon, la muncă obligatorie. Tata nu a fost, fiindcă era prea bătrân, iar fratele era prea mic. Îmi amintesc că acolo am trăit primele bombardamente. Ruşii bombardau Bucureştiul, iar noi lucram sub comandă militară şi n-aveam unde să ne adăpostim.  Am lucrat cu braţele, cu lopeţile la construirea Poligonului, nu primeam nici mâncare nici bani. Muncă de sclavi, dar sclavii din antichitate cel puţin erau hrăniţi. Se lucra de dimineaţa până seara. Iarna ne scoteau în oraş să curăţăm zăpada. Îmi amintesc că eram împreună cu un camarad, care era medic de profesie şi văd că se apropie de mine un soldat german, un simplu soldat aviator şi intră în vorbă cu mine. Vorbeam germana. Şi îmi spune că este antifascist şi că în civilitate este muncitor textilist şi că este din Augsburg. Am stat de vorbă cu el, dar ajuns acasă mi s-a făcut frică. Astăzi îmi dau seama că omul era cinstit, că era un antifascist german şi îmi pare rău că am rupt legătura cu el.

Pe urmă ne-au trimis în Moldova, la Oneşti, unde construiam fortificaţii. Lucram ziua şi noaptea la betonieră. Era o muncă grea, trebuia să car în spinare saci de ciment de 50 de kilograme, pe care nici nu reuşeam să-i ridic de jos. Îi ridica un camarad al meu, mai voinic, îi punea în spinare şi aşa îi duceam unde trebuia şi îi deşertam.  Aveam un elev de şcoală militară, un tiran, care ne înjura şi ne persecuta foarte rău. Îmi trimitea tata bani de acasă şi puteam să îmi cumpăr câte ceva de mâncare. Evreii din Oneşti ne chemau uneori la miniane şi cu ocazia asta ne invitau şi la masă. M-au văzut că nu am farfurie, mi-au dat o farfurie şi o lingură şi îmi dădeau supă, mă hrăneau ei. Erau foarte cumsecade cu noi evreii din Oneşti, foarte umani. Oneşti-ul era un ştetl, un târguşor unde evreii erau destul de numeroşi, dar nu se deosebeau de ceilalţi oameni, se îmbrăcau modern.

[Despre perioada războiului şi implicarea în activitatea ilegală a partidului comunist, domnul Marcuson vorbeşte în articolul „Amintiri din ilegalitate”, publicat în „Cadran”. Caiet cultural al cenaclului „George Bacovia”, Bucureşti, august 1971, p.6-7] >>Prin anul 1942, mă pomenesc mobilizat pentru „muncă obligatorie”, la tipografia Institutului Central de Statistică din Bucureşti; fericit prilej să îl reîntâlnesc acolo pe poetul Ştefan Popescu, pe atunci şeful acelei tipografii, pe care-l cunoscusem, cu un deceniu înainte, pe băncile Facultăţii de Litere. Şi fericit prilej pentru amândoi ca, sub acoperirea unei activităţi oficiale să ne lărgim împreună activitatea neoficială... în serviciul Partidului Comunist Român; prilej de a transforma tipograma într-un centru de rezistenţă antifascistă. Acolo, într-o odăiţă dosnică, am pus la cale planul acţiunilor noastre: multiplicarea, în sute de exemplare (deocamdată cu ajutorul unei maşini de scris) a unor broşuri de propagandă – unele, cu caracter literar – care s-au răspândit, uneori, şi în alte oraşe (un funcţionar al „Statisticii”, care se întorsese de la Galaţi, ne-a adus în dar, din acel oraş, una din propriiile noastre broşuri); alcătuirea unui fond de cărţi literare şi ştiinţifice pe care le trimiteam deţinuţilor politici din lagăre, prin familiile lor; colectarea regulată, lunară – de la un grup de simpatizanţi cu dare de mână – a unor destul de mari sume de bani pentru Ajutorul Roşu. Tovarăşul Ştefan – şeful meu ierarhic! – mă scutise de orice obligaţii profesionale, încât mă puteam ocupa în exclusivitate cu aceste acţiuni; iar în ceasurile de răgaz îmi foloseam vremea traducând cartea prozatorului sovietic M. Ilin, „Se preface lumea”, care de asemenea a circulat într-un tiraj de  zece exemplare dactilografiate şi legate în pânză – îndată după 23 august 1944, datorită  sprijinului lui Lucreţiu Pătrăşcanu [3], a fost tipărită la editura „Forum”, care tocmai se înfiinţase.

Chip să scoatem ceva la tipografia unde lucram nu era. Faptul că unul dintre salariaţii tipografiei locuia, dimpreună cu familia chiar în clădirea înteprinderii, reprezenta pentru noi o piedică de netrecut. Priveam cu necaz la maşinile de cules şi de imprimat şi fluieram a pagubă gândindu-mă cu cât mai repede, mai bine şi mai cu spor decât maşina mea de scris ar lucra maşinile tipografiei. Iată, de ce, atunci când în primăvara lui 1944, tovarăşul meu mi-a împărtăşit, emoţionat dar şi preocupat, că a primit din parte Comitetului Central al partidului sarcina de a realiza un plan de tipărituri-broşuri, manifeste către populaţie şi armată - şi m-a întrebat dacă, pentru început, nu i-aş putea tipări pe undeva o broşură, a trebuit să mă gândesc la altă tipografie. Mi-am adus îndată aminte că-l cunoscusem – cu vreo trei ani înainte, într-o tabără de muncă obligatorie – pe unul dintre coproprietarii tipografiei „Ţăranul” din Bucureşti, pe Alfred Rainer, unul din principalii mei cotizanţi, datorită căruia o bună parte din veniturile tipografiei ajungeau, prin intermediul său, în visteria Ajutorului Roşu. I-am făcut o vizită şi i-am spus, fără ocol, ce vreau de la dânsul. Rainer a acceptat bucuros: ne punea la dispoziţie atelierele sale şi hârtia necesară, ca să tipărim ce vom dori. Mai aveam nevoie de un „culegător” şi de o „puitoare” [Notă: persoană care punea foaia albă la maşina de imprimat]. I-am găsit în persoana zeţarului Sigol şi a puitoarei Ştefania Bărbulescu. Astfel a început, în atelierul tipografiei „Ţăranul” – aflată în inima capitalei – nu departe de piaţa Sfântul Gheorghe - realizarea planului nostru de tipărituri.

Primul manuscris pe care mi l-a încredinţat Ştefan Popescu avea douăzeci de pagini şi se intitula „Armata Roşie vine”. Purta pe copertă menţiunea „Editura Comitetului Central al Partidului Comunist Român” (şi mi s-a atras atenţia că este prima tipăritură care apare în ţara noastră cu această indicaţie), iar tirajul avea să fie de două mii de exemplare. La etajul întâi al atelierelor – unde se afla zeţăria – am amenajat una dintre încăperi, unde zeţarul avea să lucreze noaptea, când tipografia era pustie. Paznicul tipografiei a fost îndepărtat aprobându-i-se un concediu de câteva zile. Seara, Sigol intra în atelier, camufla atent ferestrele şi, după ce totul era în ordine, se punea pe lucru. Îmi amintesc şi astăzi ce mi-a răspuns când l-am întrebat, dacă îi place textul: „Fiecare cuvânt e un glonte!”

Culesul manuscrisului, care s-a făcut manual, cu literă măruntă şi în rânduri înghesuite, ca să economisim hârtia, a durat  trei sau patru nopţi; apoi am trecut la operaţia imprimării. Aceasta s-a făcut ziua, într-o duminică, la o maşină „plană” şi ca să împiedicăm zgomotul – care ar fi putut răzbate până în stradă – nu am folosit motorul electric, ci am învârtit manual roata maşinii. Tirajul l-am înghesuit într-o valiză mare, pe care am aşezat-o într-un loc dinainte stabilit, de unde, seara, avea s-o ridice Ştefan. Am părăsit atelierul cu toţii, pe rând, atenţi, să nu fim urmăriţi, după ce am ars în sobă colile rebutate, după ce am dereticat şi am îndepărtat cu grijă toate urmele acţiunii noastre. Am lăsat uşile deschise ca Ştefan să poată intra în atelier să ia valiza cu broşuri şi să încuie uşa, lăsând cheia în cutia de scrisori. Pentru ca tipografia să nu poată fi identificată după corpul de literă pe care îl folosisem, i-am cerut lui Rainer să sacrifice întreaga cantitate de literă cu acel caracter: plumbul a fost încărcat într-un săculeţ şi aruncat în Dâmboviţa.

A doua zi, prin grija aceluiaşi Ştefan, care făcuse "împrăştierea”, sute de cetăţeni au găsit în cutiile lor de scrisori, prima lucrare scoasă de Editura Comitetului Central al P.C.R. „Partidul Comunist Român – puteau ei citi – se simte dator să lumineze opinia publică în acest greu ceas în care naţiunea se află la răscruce, între viaţă şi moarte... Partidul Comunist ştie că lucrul nu e uşor. Cuvântul său străbate greu până la voi. El trebuie să îşi facă loc printre sârmele ghimpate ale unui regim de teroare şi- ceea ce e mai grav – trebuie să lupte cu o întreagă mentalitate de neîncredere, de bănuială, de frică... Dar oricâte piedici i-ar sta în cale, glasul Partidului Comunist va fi auzit şi înţeles, pentru că este glasul instinctului naţional de conservare”. Dar abia în ziua eliberării [23 august 1944] aveam să aflu numele celui care scrisese aceste pagini inspirate: Mihail Sebastian [4]. Acum, pe noi, cei de la tipografie, altfel de sarcini ne aşteptau: trebuia să scoatem, în chiar acea zi, primul număr legal al ziarului „România Liberă”.<<

Am fost membru de partid încă înainte de 1944, din ilegalitate, pentru că partidul comunist era singurul care nu era antisemit. Preluarea puterii de către comunişti m-a bucurat, pentru că scăpasem de Hitler. Alternativa noastră era Hitler sau Stalin, o a treia posibilitate nu exista, de aceea nu este doar permisă, cred că este inevitabilă gândirea maniheistă. Vedeam în Uniunea Sovietică, nu un bine, dar un rău mai mic decât Germania lui Hitler. Multe lucruri le-am aflat după 23 august 1944, şi încă nu se ştie tot. Nu vezi că se neagă Holocaustul? Nu m-aş mira ca mâine poimâine să apară un istoric care să spună al doilea război mondial este o invenţie a jidanilor! Aşa cum spun că Holocaustul este o invenţie a nostră. Cum au murit 6 milioane de evrei, s-au evaporat? Majoritatea nu ştiu că evreii de astăzi sunt singurul popor din lume care astăzi este mai puţin numeros decât înainte de război. N-au reuşit să recupereze prin spor natural cele şase milioane de victime. Cum au dispărut cele 3 milioane de evrei polonezi, că astăzi în Polonia sunt mai puţini evrei decât în România? Cum au dispărut? Cea mai mare crimă a istoriei! Istoria tuturor popoarelor şi a tuturor secolelor n-a cunoscut o asemenea industrie a asasinatelor!

După Război

După război ni s-a dat înapoi casa din strada Uranus şi ne-am mutat din nou în vechea nostră casă.

Aveam sentimente sioniste, mi-a plăcut ideea sionistă, citisem pe Herzl, dar nu credeam că este realizabil. Credeam că este o utopie, pentru că ştiam că pe planeta nostră nu există nici o insuliţă, nici o bucată de pământ, care să nu aparţină cuiva. Şi cum puteam eu să prevăd, că cineva va da evreilor 20.000 de kilometri pătraţi. Cum am aflat eu despre întemeierea statului Israel? La Biblioteca Centrală de Stat, la Sala de periodice. Citeam ziarul „L’Humanite”, cotidianul partidului comunist francez, singurul ziar francez care se putea citi în România [în 1948]. Citeam ziarul şi am văzut la un moment dat harta Israelului. Am rămas uluit. Am stat ore întregi şi m-am uitat la harta noului Israel şi nu îmi vedea să îmi cred ochilor că avem şi noi o ţară a noastră. Am simţit că s-a realizat o minune, că s-a realizat ceva ce nu credeam niciodată. Gândeşte-te că din anul 70 după Hristos până în 1948, evreii din lumea întreagă au tânjit, au năzuit, au suspinat, au visat noaptea după Ierusalim. Când doi evrei se despărţeau, nu spuneau „La revedere!”, spuneau „La anul la Ierusalim!”

Mama a făcut alia în anii 1960 în Israel, unde erau fratele meu şi alte rude. A locuit într-un azil de bătrâni în Tel Aviv. Am vizitat-o în Israel şi când m-am întors acasă, am primit vestea că a murit. A murit după ce o vizitasem eu. Avea 89 de ani când a murit [în 1981].

M-am gândit să plec în Israel, dar nu ştiam limba. Mi-ar fi venit greu să trăiesc în Israel. Închipuiţi-vă că cineva ar locui în România şi n-ar şti româneşte, cum i-ar veni? N-aş fi putut să practic nici o meserie intelectuală. N-aş fi putut, ceea ce eram în România, redactor de editură. M-am gândit să plec la Paris din timpul liceului. Dacă plecam după ce terminam liceul, n-ar fi fost bine. În 1940 au intrat germanii, mă prindeau ca pe un pui de găină şi mă gazau. Aşa de bine, de rău, trăiesc. După 23 august 1944, trebuia să plec, am greşit că n-am plecat.

Am fost prin 1949, atât în Polonia cât şi în Germania [RDG]. Am fost trimişi patru români [Notă: de către statul român într-un schimb oficial cu Polonia şi RDG] ca să ne petrecem concediile, şi în schimb polonezi şi germani au venit în România să-şi petreacă concediul. Cu ocazia asta am călătorit în toată Polonia, de la un cap la altul, am văzut o sumedenie de oraşe şi sate şi în Germania la fel.  La Varşovia cât priveai cu ochii, în zare de la un capăt la altul numai ruine, nu se ştia pe unde au fost străzi. Nu s-a găsit pentru noi o casă întreagă unde să fim găzduiţi. Ştiţi unde am fost găzduiţi? Prin Varşovia trece fluviul Vistula. La mal era ancorat un vaporaş, probabil pentru plimbări, pentru excursii. Ei bine, în cabinele acelui vaporaş am fost găzduiţi. Nu s-a găsit o cameră în toată Varşovia.  Ca să îţi dai seama ce însemnă ruină, era ici şi colo câte un perete în picioare. Acelaşi lucru şi la Berlin. Am fost găzduiţi într-o comună suburbană, la vreo zece-doisprezece kilometri de Berlin, unde erau câteva case întregi şi aveam o maşină. Nu am văzut nici în Germania, nici în Polonia, un bărbat de vârsta mea, aveam vreo treizeci şi ceva de ani. Erau numai femei, copii şi bătrâni. Nu existau bărbaţi. Hitler i-a curăţat pe germanii de vârsta mea mai rău decât pe evrei. În Polonia n-am văzut bărbat de vărsta mea deşi am stat o lună întreagă. În Germania am văzut un singur bărbat, care  n-avea picioare, pierduse picioarele pe front. Să-ţi povestesc atitudinea femeilor faţă de noi bărbaţii. Din ochi ne implorau să le dăm puţină atenţie şi polonezele şi germanele. Erau decente, nu erau agresive. Puţine erau agresive şi ne săreau de gât, excepţii. Erau fericite dacă le priveam şi dacă le adresam cuvântul.

Am fost salariat numai după 23 august 1944. Înainte am trăit din lecţii de engleză şi franceză. Nu dădeam prea multe lecţii, deşi puteam să am mai mulţi elevi, ca să îmi rămână timp să citesc, să mă plimb. Consideram şi consider  şi astăzi că cea mai mare bogăţie a omului este ceea ce romanii numeau „otium”, adică timp liber inteligent folosit. După război am fost salariat, întâi am lucrat la Partidul Comunist, ne numeam instructori, dar eu lucram la documentarea secţiei de propagandă. Eram documentarist. Am lucrat mulţi ani. Am lucrat din 1945 până prin anii 1950, când m-au dat afară, din cauza unui proces în familie [Domnul Marcuson avea probleme acum cu dosarul de membru de partid]. Apoi am lucrat la o editura Univers, tot prin anii 1950. Am fost şi profesor la Institutul de Limbi străine, unde am predat franceza, dar scurt timp, numai câţiva ani. Nu-mi mai amintesc acum, 1950-1960, până s-a desfiinţat Institutul. Am fost cercetător la Institutul de Istorie al Partidului. Am publicat nişte cărţi, nişte articole. M-am pensionat de la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică în 1973, unde a fost foarte bine.

Soţia mea, Cornelia Păunescu, este fiica unor vechi militanţi social-democraţi şi eu am vrut să stau de vorbă cu părinţii ei să îmi povestească amintiri, aşa cum povestesc eu acuma, din vechea mişcare social-democrată, dinaintea primului război mondial. Părinţii ei erau cunoscuţi, fotografiile lor au apărut în „Istoria socialismului” a lui Atanasiu, şi fotografia mamei ei şi fotografia tatălui ei. Tatăl ei, Păunescu Paltin,  murise. Este o stradă în Bucureşti care-i poartă numele socrului meu. O stradă mică, frumoasă, în cartierul unde locuiam noi. Strada unde locuiam noi trebuia să se numească Păunescu Paltin, dar s-au apucat şi au schimbat numele şi atunci au dat numele altei străzi, paralele, numele. Şi mama ei, era militantă a femeilor socialiste şi am stat de vorbă cu ea şi cu ocazia asta am cunoscut-o şi pe fiica ei, care mi-a povestit şi ea amintiri din mişcarea social-democrată. A fost „love at first sight” [dragoste la prima vedere]. Şi ne-am căsătorit. Eram în vârstă amândoi, trecusem de 40 de ani.

Soţia mea, Cornelia Păunescu s-a născut în 1911, în Bucureşti. Nu este evreică. Soţia mea avea două surori, Blanche Nicolau [născută Păunescu] şi Agatha Păunescu, care trăieşte şi este pensionară. Toată viaţa au trăit în Bucureşti. Ne-am căsătorit în 1957, la Bucureşti. A fost numai o căsătorie civilă la primăria sectorului 3, fiindcă nu eram credincioşi, nici eu, nici ea. Atât familia mea cât şi familia soţiei au fost de acord cu acestă căsătorie. Nu mai eram un copil, aveau încredere în mine că ştiu să aleg şi am ales cât se poate de bine. Cornelia făcut Facultatea de Medicină din Bucureşti. Era un om de ştiinţă, a participat la peste treizeci de congrese internaţionale, cu comunicări. Era în România singurul doctor docent în medicină în specialitatea ei, autoarea primului tratat de pediatrie ORL. A participat ca medic la războiul din Coreea [notă: 25 iunie 1950 – 27 iulie 1953] împotriva americanilor şi a fost medicul personal al lui Kim Ir Sen [notă: (1912-1994), preşedinte al Republicii Populare Democrate Coreene din 1948.]. Erau acolo medici din toate ţările socialiste, din Republica Federală Germană, din Ungaria, din Cehoslovacia, din Polonia, din Yugoslavia, din China. Într-o zi Kim Ir Sen s-a îmbolnăvit şi a întrebat care este cel mai bun medic. Ea l-a tratat şi Kim Ir Sen ne-a invitat de două ori în Coreea. Am stat câte o lună de fiecare dată, unde stătuse înaintea noastră Ceauşescu. Coreea este o ţară foarte frumoasă. Phenianul fusese bombardat de americani şi de sud-coreeni, aşa că tot oraşul era nou. Au construit teatre, săli de conferinţe. Din tot oraşul vechi rămăsese numai o poartă de intrare. Ne-am plimbat prin Phenian, dar bineînţeles cu translatorul după noi. Am bătut drumul din Bucureşti şi până în Coreea cu Transiberianul [tren special]. Am văzut toată Siberia şi toate oraşele Coreei şi ale Chinei. Siberia este o imensitate, ascunde bogăţii fabuloase, care nu se cunosc încă. E o splendoare, [sunt] numai păduri de mesteceni de la Moscova până la frontiera chineză. Prima oară ne-am dus şi ne-am întors cu Transiberianul. [Notă: călătoria cu trenul, dus, dura aproximativ opt zile] A doua oară ne-am dus cu Transiberianul, dar ne-am întors cu avionul de la Beijing. China de astăzi este altceva decât am văzut noi, pentru că a început să se construiască. Am fost în multe ţări [împreună], în Anglia, Franţa, Germania, Italia, Uniunea Sovietică, China şi Coreea, Bulgaria, Yugoslavia, Turcia.

Cornelia era un om care nu a minţit niciodată în viaţa ei, de o mare blândeţe şi de o mare generozitate, un om care avea un singur cusur, avea prea mare încredere în oameni. Nu avea noţiunea răului. Ştia foarte bine franceza, engleza şi italiana. Avea o cultură umanistă frumoasă, [domnul Marcuson arată în diferite directii ale camerei, fiecare bibliotecă este un corp separat] aceea este biblioteca ei engleză şi americană, asta este biblioteca franceză, asta este biblioteca latină, asta este biblioteca română, dincolo avem biblioteca germană. Ea se ducea la spital sau la facultate, să ţină cursuri, eu mă duceam la editură, la institut. Ne-am pensionat în aceeaşi zi, în 1973. Viaţa cotidiană era proastă din punct de vedere politic, iar din punct de vedere economic erau greutăţile de atuncea, stăteam la cozi, nu găseam de toate. Magazinele nu arătau ca cele de acuma, erau sărăcăciose, vânzătorii erau needucaţi, nu era uşor să faci aprovizionare. Timpul liber ni-l petreceam citind, plimbându-ne, mergând la spectacole. Nu am ţinut tradiţii evreieşti. Într-o dimineaţă, [din anul 2000], luasem dejunul în bucătărie, cum ziceam noi, „mai aproape de locul de producţie”. Respira cam greu, dar n-am prevăzut nimic. Am luat-o de braţ şi am adus-o ca să se aşeze pe fotoliu, ca să continue să-şi citească romanul. A căzut. Am crezut că s-a împiedicat de covor. Era moartă. Nu ştiam că un om poate muri aşa de uşor.

Trăim într-o ţară unde există libertatea opiniei, libertatea opiniei există şi pentru mine. S-a făcut cel mai mare palat [Palatul Parlamentului] din Europa şi al doilea din lume. [Notă: Palatul Parlamentului sau ’Casa Poporului’, a doua clădire ca mărime din lume după Pentagon, proiect executat la ordinul lui Ceauşescu. Actualmente adăposteşte Parlamentul României şi numeroase muzee.] Actualul regim nu este în stare să construiască aşa ceva şi nici să mobileze un palat unic în Europa. Este lucrul emblematic pentru Bucureşti aşa cum şi pentru Paris este turnul Eiffel, cum pentru Moscova este Kremlinul, cum pentru Roma este Colosseum. S-a construit enorm, ceea ce astăzi nu se mai face, astăzi nu mai sunt în stare să termine ceea ce s-a început şi ceea ce este aproape gata. Dacă mai trăia un an Ceauşescu aveam Biblioteca Naţională şi sute de blocuri de locuit, blocuri frumose, cu balcoane, cu rotunjimi, bine gândite. Merg kilometri cu  autobuzul 104 şi văd ce s-a construit pe vremea lui Ceauşescu şi astăzi stau cu macaralele la Biblioteca Naţională, vor să facă nu ştiu ce, ăstora nu le trebuie bibliotecă, nu le trebuie carte. Pot fi cu moderaţie, optimist, suntem, fără indoială, pe calea cea bună. Dacă aflându-ne noi pe calea cea bună ne mai şi poticnim, asta e altceva, dar ne poticnim totuşi pe calea cea bună. Voi vota cu social democraţii [PSD], şi bineînţeles pentru Parlament voi vota cu Menora [semnul deputatului comunităţii evreieşti]!

Ascultam foarte regulat [posturile de radio străine] BBC şi „Vocea Americii”. După ce m-am pensionat ascultam chiar de două ori aceeaşi emisiune, o dată seara şi a doua zi dimineaţa, când se repeta. Nu puteam să nu ascult, eram curios, aveam nevoie ca de aer să ascult aceste posturi. Îmi aduc aminte de Noel Bernard şi de soţia lui, ştiam numele altora, dar le-am uitat.

Revoluţia din 1989 am privit-o cu simpatie, mă săturasem de Ceauşescu. Eram în Bucureşti. Mă plimbam pe stradă, dar n-am fost în mulţimea aceea, căreia i-a vorbit Ceauşescu, mă feream de mulţimi. Era inevitabil, pentru că trebuia neapărat să intrăm în Europa. Mi-am dat seama mai târziu, cu Ceauşescu nu intram în Europa. Pentru noi este o chestiune de viaţă şi de moarte a face parte din Europa, însemnă pace şi prosperitate. Mă necăjeşte faptul că suntem aşa de întârziaţi şi e posibil să fim amânaţi, sper să intrăm [în 2007]. Viaţa mea a devenit mai bună după 1989, am putut să citesc presă straină, am putut să citesc o serie de autori, pe care înainte nu-i puteam procura, am putut să călătoresc în străinătate, aproape în fiecare an şi în Răsărit şi în Apus.

Nu ştiu în ce an, înainte de 1989, s-a prezentat cineva la mine din partea comunităţii [evreieşti] şi m-a întrebat dacă vreau să fiu membru al comunităţii. Am acceptat pe loc, am plătit prima cotizaţie, pot să spun că sunt un vechi membru. Acum, într-o duminică dimineaţa, aflându-mă la centrul cultural din strada Popa Soare, la o conferinţă, ni s-au împărţit nişte formulare cu rugămintea să le completăm. Am  devenit membri ai Asociaţiei Sioniştilor din România, care s-a reînfiinţat după câteva decenii cât a fost interzis. Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, am primit o felicitare de la sionişti, care au sediu aici, pe bulevardul Kogălniceanu, unde este şi Sohnut-ul. În ciuda faptului că am rămas aşa de puţini, comunitatea are o viaţă activă. Revista „Realitatea evreiască” este foarte bună. [Notă: Revistă a minorităţii evreieşti din România care apare între 1956 şi 1995 sub denumirea de ’Revista Cultului Mozaic’, iar din 1995 îşi schimbă numele în ’Realitatea evreiască’. Cuprinde articole legate de viaţa cultuală şi culturală a comunităţii şi are o pagină în limba engleză şi una în limba ivrit.] Are articole nemaipomenite, admirabile, în special ale lui Eveline Fonea, ale Iuliei Deleanu, Lucianei Friedmann. Frecventez regulat duminica [centrul de conferinţe comunitar] din strada Popa Soare. Uneori iau masa la cantina de acolo.

Religia m-a interesat întotdeauna, deşi n-am fost credincios. Putem să negăm existenţa divinităţii, dar nu putem să negăm existenţa religiei. Sunt un cititor al Bibliei, un cititor de literatură religioasă. Sinagoga o frecventez numai la ocazii. Din păcate slujbele religioase la sinagogă sunt toate după apusul soarelui, când apare prima stea, atunci începe şabatul. Ei, când apare prima stea, eu sunt în casă, nu umblu pe drumuri. Nu ies noaptea, decât la sărbători, când pot să mă duc şi ziua. Am fost la Sucot, am fost de sărbătorile de toamnă, la acele adunări care au loc dimineaţa sau după-amiaza devreme. Sinagoga nu este biserică, la biserică de obicei se duc numai credincioşii, iar la sinagogă se duc şi necredincioşi. Sinagoga este Beit Ha Knesset, Casa Adunării, acolo se adună evreii. Înainte de război se făceau concerte. Venea o cântăreaţă, Silvia Feller. Şi astăzi la sinagogă se ţin adunări electorale, se ţin conferinţe. Acum mă duc la Templul Coral, de puţine ori am fost la sinagoga din strada Atena [Notă: Sinagoga Iosua Tova, construită în 1827, încă în funcţiune; actualmente strada se numeşte Tache Ionescu]. Cele mai multe sinagogi s-au desfiinţat. Mă duceam înainte la Sinagoga Malbim [notă: construită în 1864, demolată în 1985; actualmente şantierul Bibliotecii Naţionale, lângă Bulevardul Unirii], îmi plăcea foarte mult. Mă duceam şi la Sinagoga Mare [Notă: construită în 1846, din 1991 muzeul ’Memorialul Martirilor Evrei din România’], din strada Vasile Adamache, unde mă duc şi acum să văd expoziţia Holocaustului.

Identitatea mea nu am negat-o niciodată, dovadă că deşi am fost sfătuit, nu mi-am schimbat numele, nu m-am botezat. Este şi inutil să îţi negi identitatea. Dacă un evreu neagă că este evreu, totdeauna se găseşte cineva care să-i aducă aminte! Am ajuns la convingerea că evreii nu sunt numai o religie, dar sunt o etnie. Pe lângă religia mozaică există o etnie evreiască, aşa cum există o etnie maghiară sau germană, bulgară şi aşa mai departe. Copilul evreu este o fiinţă bogată în clipa când se naşte din pântecele mamei sale. E un noroc să fii evreu. Evreii sunt un neam incomparabil. Despre orice naţiune s-ar putea spune că este incomparabilă cu alta, dar istoria evreilor este unică. Istoria evreilor care începe cu paisprezece secole înainte de Hristos, este nemaipomenită. Evreii au trăit datorită rabinilor lor şi datorită religiei lor, religia i-a impiedicat să dispară. Ebraica este singura limbă clasică care a putut fi renăscută. S-au făcut mari încercări în Europa să se renască latina, s-a înfiinţat în Franţa societatea „Le latin vivant”(„Latina vie”), au scos reviste, dar n-au reuşit. Au încercat grecii să învie vechea limbă atică, dar n-au reuşit. Grecii de astăzi vorbesc tot demotica, limba populară grecească. Singura limbă veche care a reuşit şi este vorbită astăzi de milioane de evrei din Israel, este ebraica. Orice şcolar astăzi în Israel poate citi Vechiul Testament în original, în ebraică. E ceva nemaipomenit!

 

Glosar:

[1] Legionar: Membru al Legiunii Arhanghelului Mihail ( Mișcarea Legionară), mișcare înființată în anul 1927 de C. Z. Codreanu ca o organizație paramilitară teroristă de orientare naționalistă-fascistă, creată după modelul organizațiilor naziste SA și SS, cu un caracter mistic-religios, violent anticomunist, antisemit și antimasonic. După asasinarea lui Codreanu în aprilie 1938 conducerea Legiunii a fost preluată de Horia Sima. 

[2] Codreanu, Corneliu Zelea (1899-1938): a fost liderul al extremei-drepte naționalist creștine din România interbelică, al partidului Garda de Fier (Legiunii Arhanghelului Mihail). În 1938 a fost împușcat la un ordin direct al regului Carol al II-lea.

[3] Pătrăşcanu, Lucreţiu (1900-1954): om politic român, membru al conducerii Partidului Comunist Român, ministru, avocat, sociolog și economist. 

[4] Sebastian, Mihail (Hechter, I.) (1907-1945) (new): romancier, critic literar, dramaturg, eseist. Are studii de doctorat în ştiinţe economice şi drept public la Paris. În anii 1930 îşi publică cele mai importante opere, cu tentă autobiografică, care suscită vii polemici literare şi doctrinare. Este redactor la Revista Fundaţiilor Regale între 1936 şi până 1940, când este dat afară din cauză că era evreu. Din 1941 este profesor la liceul evreiesc Cultura B, iar la Colegiul Onescu, o universitate evreiască improvizată, unde ţine un curs de literatură comparată. Moare în urma unui accident.

 

 

Country: 
City: 
Bucuresti

Interview details

Interviewee: Gavril Marcuson
Interviewer:
Anca Ciuciu
Month of interview:
November
Year of interview:
2004
Bucharest, Romania

KEY PERSON

Gavril Marcuson
Year of birth:
1913
City of birth:
Bucharest
Country name at time of birth:
Romania
Occupation
before WW II:
University student
after WW II:
Working in the humanities
Family names
  • Previous family name: 
    Marcussohn
    Year of changing: 
    1968

More photos from this country

Clara Herscu as a bride
Laszlo Nussbaum's family
glqxz9283 sfy39587stf02 mnesdcuix8
glqxz9283 sfy39587stf03 mnesdcuix8