Livia Diaconescu

Bucuresti, رومانيا

Livia Diaconescu
Bucureşti
România
Reporter: Anca Ciuciu
Data interviului: Ianuarie 2004

 

Livia Diaconescu este o specialistă in chimie alimentară, care după un timp de la pensionare şi-a descoperit vocaţia de arhivist. Este o persoană dinamică si cu o memorie fantastică. La 72 de ani este încă foarte cochetă si acordă multă atenţie aspectului exterior. Părul ei alb, ondulat îi conferă incă multă personalitate. Trăieşte singură, după moartea soţului şi plecarea unicului copil în Israel şi apoi în Canada. Locuieşte într-o zonă foarte verde, unde străzile au nume de compozitori celebri -ceea ce face oarecum o legătura cu pianul vechi din sufragerie. Pereţii sunt decoraţi cu picturi in acuarelă, cele mai valoroase au fost făcute cadou copilului, iar mobila masivă vieneză cu scaune capitonate din piele este o amintire din casa părintească din Focşani. 

Familia mea
Orașul Focșani
Copilăria mea
Al Doilea Război Mondial
După Război
Glosar


Familia  mea

Bunicul din partea tatei se numea Avram Filderman. Pe bunica nu ştiu cum o chema, a murit înainte să mă nasc şi în casă nu prea se vorbea de ei. S-au născut şi au trăit in Focşani, nu ştiu cu ce se ocupau. Ştiu că aveau patru copii: Leon, Lazăr, Mayer şi Rebeca.

Primul băiat era Leon Fiderman, născut înainte de 1890 cu cîtiva ani, care a făcut facultatea în Germania şi era inginer. În ţară a devenit inginer petrolist, a stat câţiva ani la Ploieşti, s-a căsătorit cu Malvina Bischoff. A avut doi copii: Rozita (prescurtat Zita) şi Albert. Zita s-a căsătorit din dragoste cu Oscar Holsman, respectiv Oscar Lemnaru [ziarist, care si-a românizat numele]. Fata Zitei a fost profesoară de Latina la o şcoala generală din Lehliu [localitate la circa 100 kilometri de Bucureşti] până a lăsat corigent pe băiatul cuiva din partid, aşa că a trebuit să se retragă din profesorat şi a stat aşa [fară servici] până a plecat în America. Albert Filderman a ajuns în Israel, l-am întâlnit o singură dată când am fost la copii în 1988. Am dat telefon şi spre surprinderea mea a venit să mă vadă. Nu m-a invitat la el acasă la Tel Aviv şi nu i-am cunoscut familia.

Al doilea copil era tata, Lazăr Filderman, şi al treilea copil era Mayer Filderman, despre care  ştiu că a stat pe strada Moise Nicoară [zona rezidentială in cartierul Călăraşilor, in estul Bucureştiului], unde avea o vilă şi ştiu că nu a avut copii.

Al patrulea copil, Rebeca Filderman, s-a măritat Reichmann. Soţul ei a lucrat alături de Leon Filderman în petrol, dar nu inginer, ci la administrativ ceva. Au avut doi copii: Rudolf şi Edmond. Rudolf Reichmann a făcut Academia Comercială şi s-a căsătorit cu fiica unui mare comunist, pe care a cunoscut-o înainte de război în facultate. Ea s-a botezat înainte de război, o chema Angela, dar a revenit vrând-nevrând în timpul războiului la religia în care s-a născut [oamenii fiind forţaţi de un decret statal din 8 august 1940 după anumite criterii care a stabilit, cine este considerat evreu]. Nu au avut copii. Edmond Reichmann a făcut chimie industrială, dar a terminat abia după al doilea razboi mondial pentru că a trebuit să se reînscrie. A lucrat la Ministerul Hîrtiei şi Lemnului, nu ştiu cum se numea, şi a fost director la Institutul de Celuloză. S-a căsătorit, dar nu a avut copii.

Tatăl meu, care s-a născut în 1890, era foarte inteligent, dar leneş şi cu chiu cu vai a făcut 4 clase de liceu. N-a vrut să meargă mai departe, a regretat apoi foarte mult pentru că îi plăcea foarte mult să citească şi să asculte muzică grea [clasică]. Vorbea franceza şi germana, iar in armată, în timpul primului război mondial, au vrut să-l dea la o scoală de ofiţeri, dar a considerat că nu are rost. Când s-a intors din război, s-a dus să lucreze la vărul lui din Bacău. Pe urmă a plecat la Constanţa, unde s-a ocupat de comerţul de cereale.

Tata a venit la Focşani în anii 1920. Căsătoria cu mama a fost religiosă, cu rabinul, dar şi civilă. Nu ştiu mai multe, părinţii nu au povestit despre această perioadă. Bunicul din partea mamei, Lewi Finkelstein, a avut un magazin numit ‘La Lewi’ şi i-a dat magazinul după căsătorie. Firma a rămas cu acelaşi nume şi după moartea bunicului, în amintirea lui.

Tatăl mamei se numea Lewi Finkelstein. Bunicul era, fără să poarte haine tradiţionale, un om foarte religios, care se ducea regulat la sinagogă. La ei se păstrau toate sărbătorile, erau vase de lapte şi vase de carne separat şi pentru Pesah erau vase care se ţineau deoparte tot anul şi se foloseau atunci special. Bunica, Perla Finkelstein (născută Rabner), ţinea toate sărbătorile, şi Şabatul. Ea ţinea caşrutul şi avea măcelar-haham, care tăia ritual păsările şi animalele din care mâncau numai părţile permise. Existau şi evrei tradiţionalişti, dar bunicii mei se îmbrăcau modern pentru epoca respectivă, fără să încalce prescripţiile religioase. Vorbeau idiş şi româna, dar pe noi nu ne-au învăţat  idiş pentru ca ei să poată vorbi ce era mai secret. Nu ştiu mai multe despre bunici. Bunicul a murit în 1927, iar bunica in 1946.

Mama făcuse la pension pianul, iar bunicul pentru că avea acasă şase fete avea şi două, trei piane. Avea cinci surori - Clara, Maria, Mina, Rebeca, Sofie - si doi fraţi, Oscar şi Mayer. Bunica era foarte ocupată cu ataţia copii. Cea mai mare era Clara Finkelstein, care s-a măritat, a venit la Bucureşti şi foarte curând, la 21-22 de ani a murit; este înmormântată la Filantropia [cimitir evreiesc din Bucureşti]. Mama era a doua, a fost crescută la pension, bineînţeles ca stătea si în magazin ca să mai ajute sau să se deprindă, şi i-a plăcut foarte mult pianul. Pianul meu este de la mama. Era foarte mândră de el pentru ca era un pian cu clape de bronz.

Al treilea copil era Maria Finkelstein, care s-a măritat cu Jacques Ianconescu, un avocat foarte bun, supranumit Jacques `guriţă de aur` şi care era inscris intr-o lojă masonică. Alta era Mina Finkelstein, căsătorită Librescu şi care stătea la Focşani. El a fost un avocat foarte bun, dar nu a prea practicat. In timpul al doilea război mondial a fost în Transnistria  şi aceasta soră Mina a stat la Maria. Cred insă că se întreţineau singuri. Dar pentru mine ce este de mare laudă este ca vărul meu Isidor Librescu, care avea 9 ani, intreţinea familia. La şcoala comercială se mutaseră nemţii, iar el ajunsese să facă cu ei mici afaceri - cumpără medicamente, le revindea, alimente pe care probabil nemţii le aduceau din altă parte. M-a servit intr-o seară cu alimente pe care nu le văzusem in viaţa mea. Odată, a fost un control la nemţi, iar el a fost ascuns intr-o ladă de lemn până a trecut de control. Pe urmă, după al doilea război mondial, a făcut liceul, facultatea, a lucrat cu profesorul Carafoli, a plecat in Israel unde s-a căsătorit şi are doi copii.

Alt copil al bunicii a fost Rebeca, numită Rebecuţa, de unde si prescurtarea Cuţa, care a fost o femeie frumoasă şi s-a măritat tot cu un avocat, Moritz Terdiman. Au stat la Huşi, aveau o casă frumoasă, cu vie; în timpul războiului au stat la Miţa. Soţul ei a fost si el la Târgul Jiu, în lagărul de munca. Angelica Terdiman, verişoara mea, a făcut facultatea la Huşi şi a fost repartizată la Braşov, s-a îndrăgostit de maistrul de la Uzinele 1 Mai şi s-a măritat cu el. S-a numit Angelica Sfetcu după căsătorie, şi  l-a sprijinit pe soţul său să înveţe mai mult, să devină tehnician. A avut un băiat, Adrian, pe care l-a crescut mătuşa Miţa. Au plecat în Israel in anii 1970, unde au stat puţin, şi  apoi în Canada, unde le-a fost foarte greu la început. Astăzi, Angelica Sfetcu are 110 apartamente în Montreal, pe care le închirează. Adrian Sfetcu, care a fost un elev foarte bun, lucrează la Bell Helicopters.

Alta soră este Sophie Finkelstein, care şi ea s-a măritat cu un avocat, Bernard Simiu, foarte bun, a făcut şi Academia Comercială (acolo s-au cunoscut), a lucrat la fabrica de bere Bragadiru. Au cumpărat o casă, o vilă, pe strada Albă [stradă în centrul oraşului, există şi azi în vecinătate cu Piaţa Regina Maria]. Alături stătea Lucreţiu Patrăşcanu [1]. In timpul războiului casa le-a fost luată şi s-au mutat cu chirie la un român care stătea pe strada Maşina de pâine [în cartierul Colentina, în zona limitrofă estică a Bucureştiului]. După război s-au mutat înapoi, iar el a lucrat în continuare. Lidia Simiu, verişoara mea cu cinci luni mai mare decât mine, a facut în timpul războiului şcoala evreiască. Ea s-a inscris la medicină şi s-a măritat cu doctorul Marcel Solomon. Au avut un băiat, Emil. A fost repartizată undeva departe şi a renunţat la medicină. A lucrat la un institut, ca traducătoare.

Oscar Finkelstein, fratele mamei, a plecat din ţară după primul război mondial, în Franţa, s-a căsătorit cu o franţuzoaică, evreică, şi a avut fabrică de rechizite in apropiere de Paris. Am primit şi eu de la el un penar de piele în care aveam de toate. În timpul al doilea război mondial familia lui trebuia sa fie dusă la lagărul din Drancy şi au reuşit să se ascundă. Aveau şi doi copii (o fată şi un băiat), Michelle şi Jean Jacques. Cât au stat ascunşi, mătuşa Germaine a facut ocluzie intestinală, nu s-a putut aduce medicul ca să nu-i prindă pe toţi, şi a murit cu zile. După război, el a stat la Paris, pe Avenue de Versailles, într-un apartament foarte frumos. Fata era doctoriţă, s-a căsătorit şi a plecat la Caen. Dupa moartea lui Oscar, Jean Jacques a moştenit fabrica. Dar şi-a schimbat putin numele, din Finkelstein l-a făcut ceva mai franţuzit. Odată a facut la fabrică - nu ştiu ce obiect şi i-a dat numele de Perla, dupa bunica. Celalalt frate, Mayer Finkelstein, a făcut facultatea de farmacie in Germania. Era un farmacist foarte bun. Din păcate, era timid. Nu s-a căsătorit şi nu a avut copii.

Orașul Focșani

Iubesc foarte mult oraşul Focşani, oraşul copilăriei mele, deşi acum arată îngrozitor. Nici strada Coteşti, unde am locuit, nu am mai recunoscut-o, am recunoscut o singură casă care era vis-a vis de şcoală şi care şi-a pierdut curtea. S-au facut clădiri moderne, iar cele vechi sunt neglijate, dărăpănate, păcat de ele. Focşani era un oraş patriarhal, liniştit, cu curţi mari, cu case frumoase, îngrijite. Străzile erau pavate. Strazile evreieşti erau doua: una era pe strada Dindos, langa şcoala primară evreiască si alta pe strada Artelor. În capul străzii Coteşti, care dădea în Strada Mare stateau nişte trăsuri care işi aşteptau clienţii. Proprietar era un evreu numit Poitaş, a cărui fiică Lili Poitaş a fost colegă de liceu cu sora mea.

Pe strada Coteşti era şi familia Zamfirescu. Doamna Stela Zamfirescu avea idei preconcepute despre evrei. Am intrat în curtea ei şi mă duceam spre scara principală şi doamna mi-a zis `Ieşi afară Jidoafco!` Eu nu ştiam ce-i aia jidoafcă, dar mi s-a părut ceva injurios şi i-am zis `Jidoafcă eşti tu!` şi am ieşit din curte. S-au dovedit apoi nişte oameni cumsecade, s-au apropiat de noi.

Focşani era un oraş cu mulţi evrei. Existau două cartiere evreieşti. Erau destul de apropiate, dar tot oraşelul era mic. Eu am locuit însă într-un cartier creştin, unde erau foarte mulţi ofiţeri. Evreii din Focşani erau comercianţi, unii foarte mari. Exista o Cameră de Comerţ, tata activa acolo. Erau ateliere de manufactură şi croitorie, erau multe magazine, drogherii, farmacişti, meşteşugari, ceasornicari, ceaprazari, tinichigii, fotografi, medici. Erau multe sinagogi in oraş, existau 8 sinagogi de rit ortodox [2].

Copilăria mea

De când am deschis ochii tata era cu comunitatea. Tata era înalt, cu prestanţă, se făcea remarcat peste tot. Ca fire era aspru, foarte inteligent. Îl preocupa mult comunitatea evreiască şi a ocupat numeroase funcţii, a fost preşedinte trei ani, in jurul anului 1938, şi apoi vicepreşedinte. Am o fotografie a tatei cu Heinrich Israel, preşedintele comunităţii în perioada dinainte de al doilea război. Mama a păstrat tradiţia, ţinea Şabatul. Avea un sfeşnic cu un braţ pe care-l aprindea vineri seara de Şabat. Mama, îşi acoperea capul cu un servet alb şi spunea rugăciunea asupra lumânării. Avea un sidur foarte frumos, cu coperta de sidef. Nu exista să nu se ducă mama sîmbătă la sinagogă. La sinagogă bărbaţii şi femeile stăteau separat, femeile sus. Ma duceam acolo foarte rar cand eram mică, si tot rar mai târziu. Nu ştiu cum îl chema pe rabin, dar a fost şi profesor de religie. Îmi plăceau orele când povestea istoria evreilor. Totdeauna se ducea mama si tata la sinagogă de Ros Hasana,Yom Kipur, până când a ars sinagoga. Nu ştiu dacă a fost incendiată de nemţi sau de legionari [3]. În timpul războiului a fost dărâmată iar după război a stat aşa în ruină, numai ziduri. Nu ştiu dacă s-a recuperat ceva. Nu m-am gîndit atunci la sulurile sfinte.

Mama era o fiinţă foarte blândă, a avut mai mulţi copii, dar au murit. Adolf la 2 ani s-a molipsit de anghină difterică şi s-a sufocat. Rodica a murit la 2 ani şi mama se plimba cu copilul în braţe şi nu-i venea să creadă că a murit. Sora mea, Clara, era cu şase ani mai mare, s-a nascut in 1922, la Focşani. Eu m-am născut la Focşani, în octombrie 1928. Clara purta codiţe şi era drăguţă. La 11 ani şi-au dat seama că are diabet. După ce i-au depistat boala au mers cu ea la clinică, dar un asistent le-a spus să se ducă cu ea la Viena. Pe vremea aceea, la inceputul anilor 1930, nu era o problemă să obţii paşaport şi în general nici banii nu erau o problemă. Au plecat acolo la un sanatoriu, iar doctorii, prin regim alimentar, au reuşit să o aducă la nivelul minim. I-au dat şi o carte, cum trebuie ingrijită, trebuia să mănânce cu cântarul. La un moment dat îşi cântarea cireşele şi ca să mai obţină încă o porţie cântărea şi sâmburii. Mama gătea special pentru ea, Clara trebuia de două ori pe zi să-şi facă glicozuria într-o soluţie, şi doza insulina şi îşi făcea singură injecţiile în picior, a făcut asta de la 11 la 22 de ani.

Mama a avut operele lui Goethe, Schiller, Moliere. Îi plăcea foarte mult să citească. Ea avea un păr foarte frumos şi purta coc (si la 72 de ani părul ei era ondulat şi frumos), care nu o avantaja. Singura dată când s-a coafat a fost atunci cînd a plecat la Paris cu sora mea. Avea mâini lungi cu degete subţiri şi unghii frumoase şi când cânta la pian mângâia clapele. Avea o sensibilitate deosebită. Cînd era mai necăjită, mai tulburată, se aşeza la pian. În special îi plăceau Beethoven: simfonii, sonete, uverturi, Chopin: nocturne şi valsuri, Brahms, Liszt, Schubert. Înainte să mergem la operă, ne-a cântat acasă tot `Rigoletto`, `Casa cu trei fete`. Îi plăcea foarte mult `Ave Maria` de Gounod. Eu, copil fiind, stăteam lângă mama când cânta. De multe ori cânta seara `Simfonia pastorală` şi la ora aceea se întorceau vacile de la păscut. Când ascult astăzi nu pot să nu-mi aduc aminte de acest episod, care mi-a rămas adânc întipărit în suflet. Foarte mult îi plăcea şi `Sonata Lunii`.Tot ce ştiu despre muzică, ştiu de la ea. Pe la 15-16 ani, mi-au pus profesoară de pian şi-mi făcea plăcere să învăţ. Odată, când mă întorceam de la ea, m-a prins alarma aeriană. La liceu am întrerupt lecţiile de pian.

Sora mea, Clara, când era la liceu, îşi aducea colegii acasă sâmbata şi mama le cânta la pian. Dar era atât de corectă încât în fiecare săptămână îşi alegea repertoriul şi repeta, pentru sâmbătă ca să nu greşească. Eu îi întorceam paginile şi mama mă consulta cum a ieşit. Nu prea mă pricepeam, dar ce era de la mama era întotdeauna foarte bine. Mai avea un coleg sora mea, Mişu Mendel, care cânta la vioară, şi uneori cântau împreună, era o plăcere să stai şi să-i asculţi. Nu se prea dansa la noi, deşi cred că  le plăcea. Ne mai duceam şi la Clara Zeidman, la vecina, unde doamna cânta extraordinar de frumos. Aşa de mult mi-a plăcut o dată că am cântat şi eu, iar sora mea mi-a spus să tac. Doamna Zeidman i-a zis să mă lase, că şi aşa nu mă aud, ea avea o voce puternică şi mă acoperea, şi nu-mi răpea plăcerea de a cânta. Aici se serveau bomboane de ciocolată din care lua toata lumea afară de Clara. Era plăcut şi la ei şi la noi. A mai venit o familie din Ardeal, Csato, pe băieţii căruia i-am găsit în evidenţe că au făcut muncă obligatorie. Era şi familia farmacistului Rudich, care avea obiceiul să iasă dimineaţa să se plimbe cu picioarele goale prin rouă. Am auzit de curând că este foarte sănătos să faci asta. Doamna Rudich era o enciclopedie, citea enorm.

Casa noastra avea în partea din faţa nişte stâlpi frumoşi, cu o scara mare, iar geamul de la uşa de la intrare avea vitralii. Era o uşă dublă, una de lemn şi una de sticlă. După un hol urma o cameră imensă, ca o sală de bal, câteva alte camere, o bucătărie incăpătoare, unde erau o sobă şi o plită, un bufet şi un cuier cu vase, care străluceau de curăţenie. Mobila era vieneză, frumoasă şi durabilă. (Mai tîrziu, soţul meu s-a împrietenit cu un avocat grec, care a încercat să mă convingă să renunţ la mobila asta grea. Nu a reuşit.) Aveam şi o oglindă veneţiană, de cristal, în camera soră-mi. Patul din camera ei era acoperit cu o cuvertură mare, pe cele patru laturi erau litere arăbeşti. Aceasta cuvertură este acum a Dianei, nepoata mea.

Aveam întotdeauna o servitoare. Noi am avut cişmea în curte şi umblam cu găleata să aduc apă. Mama m-a învăţat că servitoarea este servitoare, dar pot să mai car şi eu că nu-mi cad decoraţiile, pot să spăl şi eu geamurile şi pot să dau şi eu zăpada de afară. Closetul era turcesc, dar întreţinut, curat. M-am ataşat de o servitoare, care era rusoaică. A încercat să mă înveţe câteva cuvinte ca să-l impresionez pe tata, dar până să ajung să le spun le-am uitat. Am fost foarte necăjită când a plecat de la noi. Pe urmă  am avut o altă fată voinică, de la ţară, care avea cămăşi albe, strălucitoare, dintr-o pânză care mie imi plăcea. În timpul războiului am avut o fetiţă, pe care o ascundeau. Mama ştia să o menajeze, să-i ceară minimul, şi făcea ea tot ce era greu. Fetiţa obişnuia să doarmă afară, era plăcut pentru că erau florile - regina nopţii, stânjenei mov - care parfumau curtea. Am vrut şi eu să dorm cu ea, dar nu au fost de acord părinţii. Seara, vara, mă uitam la cer şi vedeam Calea Laptelui şi alte constelaţii. Îmi doream o rochiţă de catifea albatru închis, cu steluţe argintii. Era un vis de copil. Rufele le spăla o femeie o dată pe lună, timp de trei zile. Le spăla, le fierbea, le usca, le călca.

Piaţa era miercuri, veneau ţăranii. Dacă nu te duceai la timp în piaţă, ţăranii se grăbeau şi plecau la gospodăriile lor. Acolo mergeau mama cu femeia în casă, care avea un coş mare. Mă luau şi pe mine, era o piaţă foarte bogată şi imi plăcea. Niciodată nu am cerut nimic, pentru ca sora mea, având diabet, nu cumpărau dulciuri. Mâncam cel puţin un kilogram de fructe pe zi: caise, prune, cireşe, mere. Toamna venea căruţa cu mere creţeşti, cumpăram pentru iarna şi le puneam sub masa din camera mare, care nu era încălzită. Acasă venea femeia cu laptele, brânza şi smântâna de calitate, trecea căruţa cu pepeni, ţăranii cu cobiliţa de iaurt, nenea cu covrigi şi cornuri.

Magazinul nostru nu era un magazin mare [lângă Piaţa Moldovei, perpendicular pe strada Mare, la distanţă de zece minute de mers pe jos de acasă], tata a căutat să-l lărgească şi a cumpărat şi alte magazine imediat langa el. Pe vremea când eram foarte mica, în afară de magazinul `La Lewi`, tata a mai avut un magazin împreună cu un neamţ Leon Proschinger, care venea des la noi în casă. N-aş putea spune de ce s-au despărţit, dar mi-a părut rău. La magazinul `La Lewi` avea funcţionari (vânzători). Doi aveau cam 25 de ani, ceilalţi creşteau în magazin de la 12-13 ani. Înainte de al doilea război mondial avea comis-voiajor, care pleca în numeroase oraşe şi comanda marfa, iar tata calcula aşa preţurile încît să fie un beneficiu care să nu deranjeze pe client. În magazin avea mercerie, articole de îmbrăcaminte, cravate, băşti, ciorapi de mătase, aparate de fotografiat cu trepied. Tata îşi făcuse în cămăruţa de alături şi un mic laborator unde developa filmele, nu cred că lua mare lucru pentru asta, dar era o distracţie pentru el. Sora mea, Clara, a primit cadou un aparat de fotografiat Acqua, cu care lucrai foarte uşor.

Surorile Zamfirescu veneau în magazin şi discutau cu tata, care vroia să inveţe mereu ceva de la alţii, de era cazul. Programul la magazin era de la 8 pînă la 1 după-amiaza şi apoi de la 4 pînă la 8 seara, dar cred că-l înlocuia cineva cînd mergea la comunitate. Tata venea acasă la oră fixă după prînz, la 1, masa trebuia să fie pusă. Vara se mânca în curte, afară. Exista mereu o găleata de apă rece în care se puneau un sifon şi o sticlă de vin. Nu făcea exces, dar vinul bun nu lipsea, avea un prieten care procura o balercuţă de vin pe care îl trăgeau în sticlă, îi punea dop şi bitum, îl ţinea în beci. După-amiaza, când magazinul era închis, îi plăcea să stea pe un scăunel şi să cureţe iarba dintre pietrele din curte - o parte era grădină, o parte loc de joacă şi de trecere. Nu era exigent cu copii, dar când spunea ceva, dacă-l dezamăgeai, era suficient să se uite la tine şi înnebuneai. Mi-amintesc că odată m-am caţărat cu sora mea pe gard ca să mîncăm vişine şi ea mi-a stors vişine în păr. Tata mi-a descurcat părul şi m-a tras un pic. Cînd a terminat cu pieptănatul eram aşa de supărată că mi-am pus mâna în păr şi m-am zburlit. Tata mi-a zis ceva, eu, obrăznicuţă şi necunoscând valoarea cuvintelor pe care mi le-a adresat, i-am răspuns la fel. Atunci m-a privit lung şi am ieşit tiptil.

Grădiniţa am frecventat-o foarte puţin. La grădiniţă am avut o educatoare, Betty, cu care am pregătit la o serbare un dans cu chinezoaice şi aveam o rochie creponată. Când nu puteam să mă joc cu cineva - erau puţini copii in vecinătate -, cântam singură şi ţopăiam după cîntecele de la şcoală.

Primele III clase le-am făcut la Şcoala Evreiască. Îmi făceam singură lecţiile şi nici nu mi-a trecut prin cap că trebuie să cer ajutorul cuiva. Îmi amintesc de doamna Weber, o foarte bună profesoară, doamna Leslean din Fălticeni, doamna Vigder. Spre sfârşitul anului mă îmbolnăveam mai mereu de câte o boală molipsitoare şi nu participam la serbările de sfârşit de an. În clasa a IV-a primară m-am transferat la şcoala românească, la Şcoala nr.1 de fete, care era foarte aproape de casă. Într-o zi, în recreaţie am fost chemată la poartă, veniseră fostele mele colege de la Şcoala Evreiască, Suzy Leibovici şi Felicia Marcus, care m-au întrebat dacă nu vreau să mă întorc acolo. Nu am revenit, chiar dacă aş fi vrut, hotărârea era luată. Mi-a venit destul de greu, dar am avut un preparator şi m-am pus repede la punct. Tot ce învăţam în clasa a IVa mi-a plăcut. Eram bună la matematică, îmi plăcea limba română, educaţia fizică. Eram înspăimântată fiindcă auzisem că la sfârşitul clasei se vor da nişte examene şi mă întrebam dacă îmi mai amintesc materia. Nu a fost aşa. La Şcoala numărul 1 de fete am avut-o profesoară pe doamna Popescu. Soţul ei era director la Şcoala numărul 1 de băieţi, erau oameni foarte cumsecade.

Am avut prietene şi evreice si românce. Mama considera că sunt prea mică ca să mă duc până la colegele de şcoală, Suzy Leibovici sau la Felicia Marcus, care stăteau puţin după capătul străzii Coteşti, şi atunci mi-am făcut prietene printre românce. Mama începuse să mă inveţe franceza. Pe urmă s-a ocupat şi sora mea de mine. Mama mă punea să învăţ fabule de La Fontaine, părţi din Cid şi Athalie (Corneille, Racine) şi mă asculta cu sfinţenie, nu scăpam. Înainte de începutul şcolii, mă punea să repet la istorie şi geografie. Mă simţeam frustrată, dar când mă uit în urmă îmi dau seama că era bine.

În vara anului 1939, sora mea era cu mama la Paris la medic la tratament, şi au plecat pe 13 iulie, deşi sora vroia să vadă parada [parada de 14 iulie, ziua naţională Franţei]. La Paris, sora mea mi-a cumpărat o carte de poveşti cartonată, aurită, cu foiţă fină, cu poze frumoase şi o poză cu Moş Crăciun şi mai multe personaje. (Le-am dat fiului meu în 1988, dar nu ştiu dacă au ajuns la nepoţi.) Pe drumul spre Paris au facut opriri la Milano, Venezia. Au stat o lună, dar mama vroia să se întoarcă mai repede. A adus din Venezia nişte broşe în formă de gondolă pentru colegele ei şi două şiraguri de coral pentru mine. Era prietenă cu majoritatea din clasă, în special cu Adina Rabinovici, tatăl ei era inginer şi a predat mai tirziu geometria şi ebraica la Liceul Evreesc. Când era bolnavă mă trimitea pe mine să-i iau lecţiile de la Adina. A avut colege foarte drăguţe, dar din păcate a venit războiul şi aceste prietenii au trebuit întrerupte. În timpul războiului, Dorina Gheorghe s-a căsătorit şi când era îndrăgostită corespondenţa se purta prin sora mea. La 16 ani mama ei a vrut să o mărite cu altcineva şi i-a aranjat o `vedere`. Dorina a zis ca o să-i vină mamei ei de hac şi când a venit pretendentul, râdea tot timpul, se purta ciudat. Dorina venea la noi şi spunea totul mamei mele, era confidenta ei. În timpul războiului, Clara a început să încalce regulile alimentare şi trebuia să mărească doza de insulină. Insulina era greu de obţinut, era nemţească. Cu prietenii trebuia să mănânce, nu putea să spună că are diabet. Pe vremea aceea era o ruşine, aveai complicaţii, fetele nu se mai măritau. Clara a dat preparaţii de literatură şi învăţa limba engleză.

La şcoala de fete, ce mi-a plăcut mie acolo foarte mult a fost străjeria. Am fost străjeră sub-şefă de cuib. Am adorat asta, nu ştiu de ce le place copiilor chestia asta cu militaria. Erau şase într-un cuib. Dimineaţa ne aşezam în careu, se ridica steagul (pavilionul), se dădea raportul, se cânta Trăiască Regele: `Trăiască regele/ În pace şi onor/ De ţară iubitor/ Şi apărător de ţară./ Fie în veci, fie în veci glorios/ În război/ Fie în veci, fie în veci/ Peste noi./ O Doamne Sfinte, O Doamne Sfinte/ Ceresc Părinte/ Susţine cu a ta mână/ Coroana Română`. [Text reprodus de doamna Livia Diaconescu] Am fost la 10 Mai  la Stadion cu clasa, erau şi alte şcoli - şcoala evreiască nu era - şi am cântat, am făcut gimnastică în costumul de străjer. Aveam stema ţării cusută cu mătase, cravata prinsă cu un inel, bluză albă cu epoleţi, fustă plisată bleu-marin, curea cu o cataramă pe care scria `Gata oricând, pentru ţara şi pentru rege`. Eram foarte pătrunsă. Aveam o poză cu familia regală [familia regelui Carol al II-lea], de care îmi amintesc cu plăcere. Aşa am crescut, cu regele, cu familia regală [in sensul de educaţie monarhistă]. În şcoala de stat nu am avut experienţe legate de antisemitism, colegele mele erau foarte drăguţe.

În vacanţe, tata nu pleca, stătea la magazin, zicea că nu poate sa închidă prăvălia. Mama pleca cu noi şi cu servitoarea. Plecam întâi la Techirghiol [lac lânga Marea Neagră], la Carmen Sylva [staţiune lânga Marea Neagră]. Îmi plăcea foarte mult la mare. Ne duceam la plajă între anumite ore, cum se recomanda. Veneau şi alte rude - Miţa Ianconescu, sora mamei, cu copiii ei, Dori şi Bernel -, eram o mica ceată. Pe urma m-am dus la munte, la Soveja [aproape de Munţii Vrancei], unde aerul era foarte bun. Ne duceam în parc, unde Tiţa Pavelescu, naşa lui Zelea Codreanu [8] vindea cornuri cu nuca. Veneau şi alte rude şi cunoştinţe şi era plăcut. La 19 ani am mers cu mama la Poiana Ţapului, unde am fost uluită de atâta frumuseţe. Au venit şi doi prieteni, Ernest şi Lazăr Rudich, şi făceam mici excursii, fiindcă mama nu m-ar fi lăsat să merg cu doi băieţi pe munte. Peste ani mama a fost la Poiana Ţapului cu nepotul, Gabriel, care o obosea foarte mult, dar mama avea un sentiment al datoriei foarte dezvoltat.

Tata ne vorbea despre Polonia, Cehoslovacia, Pactul Ribbentrop-Molotov [9]. Am găzduit în 1939 în casă polonezi refugiaţi, erau curaţi şi foarte fini. Şi la Bucureşti, la unchiul Leon Filderman au stat polonezi, unul chiar i-a sculptat un bust. Când ne-au luat Basarabia şi Ardealul [10] ne-a durut pe toţi. Cât eram eu de copil, sufeream pentru aceste pierderi. Eram evreu-român, eram în ţara asta, aici m-am născut şi îmi iubesc ţara. S-a bănuit că au fost şi evrei implicaţi [legat de asa-zisa conspiraţie comunistă evreiască], dar cred că pe toţi evreii i-au durut aceaste pierderi teritoriale.

Al Doilea Război Mondial

În 1940 pe zidul casei ni s-a pus un pătrat colorat cu două puncte la mijloc, avertisment că eram evrei. Eu mă chinuiam să le şterg - era o vopsea neagră, care se ştergea greu. Aveam un radio Telefunken pe care îl ascundeam. [Evreii nu aveau voie să deţină aparate de radio, pentru ca lipsa de informare să-i facă şi mai vulnerabili. Orice abatere era aspru pedepsită.] Tata s-a luptat să capete adeverinţă de evreu categoria a II a [ca participant la primul război mondial în armata română putea avea anumite drepturi civile, putea dovedi că este `legal` naţiunii române] ca să intrăm la liceu de stat, dar nu a fost să fie, nu i-a folosit. M-am dus în clasa a I-a de liceu, dar m-am retras. [In octombrie 1940, s-a interzis elevilor si studenţilor evrei accesul în învatamântul public de toate gradele. Evreii au fost liberi sa-şi organizeze şcoli particulare de grad primar si secundar.]

Noroc că s-a înfiinţat destul de repede Liceul Evreiesc in 1940. În corpul profesoral erau ingineri, profesori: Sami Lazăr - care a fost preşedintele comunităţii evreieşti până acum câţiva ani -, care preda dreptul, istoria românilor, puţină geografie, domnul Gabor, care era şi director, doamna Ida Kholf, o profesoara pe care am iubit-o şi care ne-a învăţat limba română si gramatica extraordinar. Mi-a fost drag de profesoara de latină şi de cea de germană, care preda foarte frumos. Îmi plăcea şi profesoara de sport, pentru că îmi plăcea sportul. Tata mi-a cumpărat patine, m-a dus la Maccabi [11], mi-a dat drumul pe gheaţa şi m-a lăsat să învăţ singură. Tata nu era membru la Maccabi.

Cu elevele de la Şcoala Evreiască am păstrat legătura pentru că ne vedeam la ora de religie, in perioada în care am frecventat şcoala românească, făceam orele de religie separat cu copiii evrei. La Liceul Evreiesc, în timpul războiului, la o oră, de cuminte ce eram, rabinul m-a dat afară. În curte m-am întâlnit cu Iosefina Grunberg, care vroia să plece acasă, dar nu îndrăznea pentru că urmau să iasă de la cursuri băieţii de la liceul românesc. M-am oferit să o ajut. Am ieşit în stradă şi băieţii au încercat să ne sperie. Dar nici ei nu erau nişte viteji, dacă s-au lăsat intimidaţi de o fată. Clasa noastră fiind la stradă, băieţii au auzit şi am aflat că voiau să vină să fie alături de mine, să-i batem pe ceilalţi copii. Noroc că rabinul, care era moale deobicei, atunci a avut energie şi i-a împiedicat să iasă, pentru că n-ar fi fost bine să iasă o bătaie între elevii români şi cei evrei.

La serbări, cântam în cor. La şcoala primara evreiască, un seder a fost de neuitat, ţinut într-o sală mare, la Şcoala de băieţi de stat. Colega mea, Felicia Marcus, care avea o voce extraordinară, era solo. Un băiat era tatăl, altul era fiul care trebuia să găsească matzotul ascuns şi să întrebe: `Ma niştana?`. Noi cântam anumite pasaje şi aveam toate voaluri albe pe cap. Aveam o cărticică de cântece religioase şi le cântam şi acasă. În timpul războiului am mai făcut serbări, dar autorităţile trebuiau să fie de faţă, să supravegheze. [Evreilor le era interzis prin lege să organizeze adunări, sub pretextul că pot complota impotriva statului. Chiar şi adunările cu caracter religios trebuiau anunţate din timp la Poliţie şi la ele asistau şi reprezentanţi ai statului. Pedeapsa prevazută pentru încălcarea acestei prevederi era deportarea în Transnistria.] Unele colege mai organizau care un `jour`, dar restrâns, pentru că era interzis evreilor să se întâlnească în număr mare. Participam şi eu, şi era o încântare, pentru că la noi acasă nu puteam organiza, din cauza diabetului sorei mele. Prietenii care veneau la noi sâmbata, când se cânta la pian, nu erau serviţi cu nimic pentru ca ea ar fi râvnit.

Probleme de antisemitism erau in timpul celui de al doilea razboi mondial, când mă trimitea mama să iau pâine cu coşul. Pentru că se dădea raţie mică, trebuia să mă duc la o anumită oră, dar ora aia păcătoasă [la prânz] era când ieşeau fetele de la liceul industrial. Uneori eram jidovită, dar cu timpul m-am obişnuit şi nu-mi mai era teamă. Neplăcut a fost atunci când, mergând pe dindos - pentru că nu aveam voie să merg pe strada principală [circulaţia evreilor era restrânsa in zonele centrale]-, o birjă a oprit, călătorul s-a ridicat în picioare şi m-a scuipat pe obraz, după care a făcut semn birjarului să plece. A fost ca o umilinţa. A ştiut că sunt evreică după steaua lui David, care nu era galbenă, ci era cusută cu albastru pe fond alb, deci culorile talitului şi ale steagului israelian de azi. Nu-mi amintesc cât timp am purtat steaua , dar asta pe mine nu m-a deranjat. Nu am avut prea multe neplăceri, dar nu mai aveam voie să ne întâlnim cu prietenii români.

Un lucru curios: vecini, familia Gheorghe mă primea în casă în continuare; Dorina Gheorghe a venit la mama să o înveţe cum să facă humantaschen, pentru că îi plăceau foarte mult. Prin mine şi sora mea se comunica, iar domnul Gheorghe era într-o comisie de muncă obligatorie şi mai putea salva pe cineva [putea să scoată de pe listele de muncă obligatorie, pe cei care aveau de intreţinut familii numeroase sau să-i ajute distribuindu-i la lucru mai uşor]. Cu vecina Coca Rădulescu am reluat relaţiile după război. Nu am avut probleme cu vecinii, vorbeam cu ei peste gard. Pe coana Aretia o auzeam zicând: `Ioane, Maria veniţi să ascultaţi şi voi cântece d’astea!`. Bineînţeles cântecele erau legionare:`Garda, Căpitanul şi Arhanghelul din cer`. Prietenii noştrii, familia Leuştean, nu ne-au primit, totuşi Lucian era prea mic să fie antisemit. Am ieşit cu patinele pe stradă, pentru că nu aveam unde să mă duc şi Lucian a început să-mi cânte tare `Garda`. Am cântat şi eu cu el la fel de tare, nu m-a intimidat.

Pe timpul războiului şi-a păstrat magazinul, am impresia că şi nemţii cumpărau de aici şi trimiteau în Germania multe lucruri. Era un magazin cu lucruri de calitate, care nu se găseau uşor in condiţii de război. Mi-a plăcut să lucrez în magazin. Îmi amintesc că în timpul războiului îmi dădea mie cheia de la oblon şi deschideam oblonul, uşa, magazinul. La un moment dat în 1941 funcţionarii evrei au fost dublaţi de români [din cauza numerus clausus] şi eu eram în vacanţa de vară, dar era interzis să mă plimb pe Strada Mare [strada centrală]. Stăteam la magazin pînă la ora 6, când tata mă trimitea acasă, dar uneori mă întorceam cu el seara. Am avut şi eu o dublură [pentru fiecare angajat evreu pastrat angajatorul trebuia sa aiba un angajat roman] la magazin, era o fată foarte inimoasă, care s-a dus să lucreze şi la spitalele cu răniţi de pe front şi a povestit că-i spăla pe picioare pe soldaţii care degeraseră şi i se îngropa mâna în carne vie. Te intrebai prin ce au trecut bieţii oameni şi de ce au trebuit să sufere atât.

În timpul Holocaustului, am trăit cu spaimă, auzisem din oraş, că vom fi şi noi deportaţi, nu ştiu dacă la Auschwitz sau în Transnistria, şi vorbeam cu prietenele mele ce o să ne luam fiindcă bagajul era limitat. Slavă Domnului că am rămas acasă! [Evreii din Focşani nu au fost deportati in masă, exista doar cazuri individuale cauzate de anumite abateri de disciplină.] Despre masacrele din Transnistria nu am ştiut mare lucru, pentru că eram totuşi un copil, dar eram avizată, tata a considerat că nu trebuie să devin o fricoasă. Despre `duminica aia` [pogromul de la Iaşi din anul 1941] [14], cum se spunea, am aflat, când eram studentă, de la un coleg, al cărui tată murise în Trenul morţii. Despre munca obligatorie ştiam chiar şi locurile unde se presta aceasta.

Am primit o înştiinţare că trebuie să ne mutam, casa o lua C.N.R [Centrul National de Românizare] şi a apărut pe uşa din faţă plăcuţa cu initialele respective. Ne-am dus să vedem un spaţiu de închiriat, mama a scos trandafiri din grădină şi a dat vecinilor, dar până la urmă am rămas acasă cu condiţia să plătim chirie. Tata trebuia să dea îmbrăcăminte, încălţăminte, lingerie, cuverturi [erau predări de efecte impuse populaţiei evreieşti cu scopul de a susţine armata şi populaţia română in timpul războiului]. Nu am chitanţe, dar tata cred că a contribuit cu bani pentru cei săraci, mai multe categorii de evrei nu mai puteau lucra sau li se restrânsese clientela. Spre sfârşitul războiului, i-au chemat pe tata după o zi pe alta, şi a făcut muncă obligatorie la un aeroport militar german lânga Focşani, deşi depăşise vârsta. I-a fost frică să meargă şi să fie împuşcat. Nemţii le-au dat în schimb adeverinţe cu vulturul german pe ele pentru că au lucrat acolo.

Până când au intrat ruşii [înainte de 23 august 1944]  a fost linişte. Nemţii rechiziţionaseră partea din faţa casei şi aduseseră acolo rusoaice, care erau foarte speriate când au trebuit să se retragă, pentru că aleseseră să plece cu ei din Rusia. Când au venit ruşii -lângă noi era fabrica de spirt, unde un domn numit Coşniţă făcea băuturi - au cărat lădiţele cu băutură la noi în grădina şi consumau cu multă plăcere. Stăteau vis-a vis, dar şi la noi, nu ne-au întrebat dacă suntem de acord sau nu. Au făcut în casă şi un depozit, de la care într-o noapte m-am trezit cu un şobolan pe mine. M-am sculat, am aprins lumina, l-am prins şi l-am aruncat. Tata a fost bucuros că sunt curajoasă. După ce s-a terminat cu depozitul s-au instalat ei. Eu aveam 16 ani, îmi spuneau `Liduşka` şi eram inţepenită de frică. Eram în doliu după sora mea Clara, şi eu şi mama cu voaluri pe cap ne-am dus la nişte rude ca să rămânem peste noapte. Au protestat că ei şi-au trimis nevestele la adăpost şi am venit noi. Căpitanul rus, binedispus, m-a căutat acasă cu lampa în mână. Slavă Domnului că nu am fost acasă!

Altă dată, era seara, am stat în curte şi tata a spus: `Fiţi atente, când încep să cânte, să intraţi in cameră, puneţi foraibărul, eu îi ţin de vorbă şi când zic ,>>Acum<<, săriţi pe geam!`. Am stat în curte şi deodată s-a auzit corul, tata ne-a trimis în casă. Au discutat cu tata şi la un moment dat l-am auzit spunând `Acum`. Am sărit pe geamul de sus şi eu şi mama, care avea 53 de ani atunci, şi ne-am dus la o familie de evrei care ne-a primit să dormim la ei. Am aflat că au îmbrâncit uşa, dar nu au avut pe cine să găsească. Le-a trecut, dar l-au pus pe tata să bea cu ei. Au adus o damigeană de vin, în care fusese gaz şi nişte pepeni. El care era obişnuit cu vinuri bune a trebuit să bea asta.

Ruşii nu au mai stat mult, au plecat pe front. Mi-a fost mila de ei, în câteva rânduri. În curte a intrat cineva mic…, era un cărucior pe care era un bărbat, un soldat rus, cu picioarele amputate. Rusoaicele erau uluite de lucrurile frumoase, încât luau furourile de milaneza cu dantelă şi le purtau pe stradă. Aşa lipsuri erau. S-au fotografiat ţinând în palmă ceasuri.

O familie de pe strada noastră a fost deportată în Siberia pentru ca unul din ei lucra la lagărul de prizonieri nemţi şi se auzise că le făcuse nişte favoruri. O vânzătoare a noastră a fost trimisă de români în Transnistria pentru că a organizat o petrecere, nu ştiu dacă au surprins-o autorităţile asupra faptului. Nu s-a putut face nimic şi nu s-a mai auzit nimic despre ea.

După Război

După război, după 23 august 1944 a fost o perioadă grea. La inceput nu foarte grea. M-am dus la Liceul de stat, am avut multi din foştii profesori. Colegele mele de la Liceul Evreiesc s-au aşezat în ultimele rânduri, însă nu vroiam să pară că ne retrăgeam şi m-am dus în banca a treia. La am întrerupt lecţiile de pian, ca să pot să învăţ cum trebuie. Tata, care nu era obişnuit ca eu să fiu perseverentă, îmi spunea să merg la culcare, dar eu mai aveam câte ceva de făcut. Eram o elevă obişnuită, dar în felul ăsta recuperam ce nu făcusem la Liceul Evreiesc, unde îmi alegeam materiile care-mi plăceau mai mult. La Liceul de stat nu mai exista aceasta posibilitate.

M-am gândit să emigrez în Israel. A venit la mine Mişu Leibovici, un băiat foarte inteligent. `Livia, un om ca tine ne trebuie în Israel!`. Eu niciodata nu am ştiut că băieţii mă apreciază aşa băieţoasă cum sunt. Eu am vrut să mă duc, dar părinţii mi-au povestit de condiţiile de acolo. Tata dădea bani pentru Keren Kayemet şi Keren Hayesod, dar nu exista un interes real pentru emigrarea in Israel. M-am înscris la Hanoar LeZioni dar am fost dezamagită, cel care conducea grupul nu m-a convins, nu ne-a explicat, nu ne povestea nimic despre Israel. Doar ne intâlneam şi dansam. Am aflat târziu că un prieten al nostru era la Betar, m-ar fi tentat pentru că era o organizaţie luptătoare. Ştiu că mai era şi Haşomer Haţair, un coleg de la liceu era acolo, era de stânga. M-am înscris din nou la Maccabi şi a fost o perioadă foarte frumoasă. Am făcut gimnastică, volei, ping-pong, se mai făcea câte o serată dansantă, dar rar.

Am locuit în continuare la Focşani, am stat doi ani acasă, pentru că am fost bolnavă şi am pierdut contactul cu colegele mele. Nu aveam voie să fac efort şi eram ţinută în vârful patului, protejată ca un ou crud. Mama a plecat cu mine la Poiana Ţapului, pentru că aşa recomandase doctorul.

După doi ani, am protestat şi am început să învăţ pe brânci, să recuperez pentru admiterea la facultate. La ce facultate să mă duc? Mă atrăgeau Literele, pentru că îmi plăcuse de mică să citesc, dar ambiţia că nu făcusem la Liceul Evreiesc chimie, iar la Liceul de stat am avut o profesoară de chimie care ne umilea, m-a făcut să mă duc la Chimie la Bucureşti. A trebuit să învăţ şi despre naţionalizare, legi, etc. şi despre drepturile femeii socialiste: cum `înainte era părul lung şi mintea scurtă` şi ce grozav era acum [legat de emanciparea femeii socialiste şi renunţarea la valorile burgheze, de reuşită in viaţă a unei femei numai prin căsătorie]. Am avut media peste 8 şi am reuşit. Am fost foarte încântată. La Bucureşti am fost cu Dori Ianconescu, cu Lili Bercovici, colega ei de clasă, care a plecat repede în Israel. Am avut colegi deosebiţi la facultate, şi evrei şi români. În Bucureşti, nu am păstrat legătura cu comunitatea, pentru că îmi era greu. Aveam program toată ziua, învăţam mult, nici la petreceri nu am prea fost. Retroactiv, mă simt frustrată pentru asta. Primii doi ani nu am avut bilet gratuit la cantină, pentru că tata era proprietar, mai avea o singură vânzătoare. În anul trei de facultate, statul i-a luat magazinul [din cauza nationalizarii], tata a fost mutat de la magazin, şi a fost mai greu. Eu mi-am căutat altă gazdă in Bucuresti.

L-am cunoscut cu soţul meu, Ioan Diaconescu, în studenţie, în anul III, la cantina studenţească Călăraşi din Bucureşti. Ne-am căsătorit în Bucureşti, la starea civilă. A fost o nuntă simplă, au participat câţiva membri ai familiei. Nu ne-am dus la masa pregatită de aceştia, le-am mulţumit frumos şi am luat trenul spre Focşani, la părinţii mei. Nu am făcut nuntă religioasă, nici nu se putea - soţul meu era creştin ortodox -, deşi orice fată îşi doreşte să fie mireasă. Ioan era foarte muncitor, chiar în timpul studenţiei lucra verile pentru a câştiga ceva bani, pentru că ceea ce primea de acasă era foarte puţin. Părinţii lui erau de la ţară şi nu aveau bani, iar bursa nu era suficientă. El s-a născut la Bucureşti, dar a crescut la Mălureni [localitate rurală in judeţul Prahova]. Liceul l-a făcut la Piteşti şi Facultatea de Drept din Bucureşti. Din 1954, când a terminat facultatea, a fost încadrat la Procuratură. Mama lui era de la ţară, lucrase la Filatura în Bucureşti şi a pierdut o mână într-un accident de muncă, iar tatăl lui avea un seviciu modest, era lampagiu. La ţară aveau puţin pământ, pe care îl lucrau. Soţul meu i-a ajutat. Cu trei-patru ani înainte de deces, soţul meu a fost avocat. Era onest, nu se arunca la onorarii mari, ca alţi foşti colegi şi ajuta pe toată lumea.

Originea evreiască nu a fost un criteriu în alegerea soţului. Am ales pe cel iubit, pe cel care m-a fermecat la acea vârstă. Soţul meu a fost un om plăcut, inteligent, cu foarte mult bun-simţ. Deşi era suferind şi slăbit, toată lumea îl agrea pentru comportamentul şi sufletul lui bun.

Eu, după facultate, prima oară am lucrat la CSP (Comitetul de Stat al Planificării), vreo lună-două, pentru că vroiam să lucrez efectiv în chimie şi m-am angajat într-o fabrică nouă, numiă Electroizolantul, la ieşire din Bucureşti cu sediul în şoseaua Căţelu. Se ajungea foarte greu acolo. Dupa ce m-am măritat m-am întors împreună cu soţul meu la Focşani pentru un an în 1958. Am lucrat în industria locală, la o întreprindere care se ocupă de fabricarea produselor de carne, conserve, şi apoi la un laborator medical, unde făceam analize. Nu am avut conflicte din cauza originii evreieşti, o singură dată făţiş, la Focşani, în industria alimentară. Descopeream nişte greşeli frapante. Cineva m-a pârât la partid şi l-au chemat pe soţul meu acolo. I-au spus că dacă nu ar fi fost acest regim, eu nu m-aş fi căsătorit niciodată cu el şi i-au cerut să divorţeze de mine.

Băiatul nostru s-a născut în 1955, în Bucureşti. Soţul meu i-a dat numele de Gabriel fiului nostru, iar mama numele de Paul, după bunica Perla. În 1959, ne-am mutat înapoi în Bucureşti, am lucrat puţin la laboratorul Spitalului Vasile Roaită şi apoi am dat concurs şi m-am angajat la Institutul de Cercetări Alimentare. Am stat acolo până în 1979, când secţia Zahar s-a desfiinţat şi s-a înfiinţat un institut de creştere şi prelucrarea sfeclei de zahăr. Am lucrat acolo până la 1 ianuarie 1986, când m-am pensionat.

În Bucureşti am locuit la început pe Calea Moşilor, într-un apartament. Soţul meu, lucrând la Procuratură, a fost ajutat de Spaţiul Locativ pentru a primi un apartament. Eu lucram la Căţelu [in afara oraşului], unde se ajungea greu cu autobuzul şi se muncea mai mult de 8 ore. Ne întorceam acasă cu camionul fabricii, chiar dacă ploua sau ningea. Acolo m-a prins iarna 1953-54, când Bucureştiul a fost îngropat sub zăpadă şi când, o dată am luat-o pe jos spre serviciu şi am greşit direcţia. Când ne-am întors de la Focşani [a stat numai un an, s-a intors in 1959, dupa moartea tatălui], soţul meu a făcut rost de un apartament de 2 camere pe strada Beethoven, unde am stat şi cu mama şi băiatul. Anul următor am făcut schimb de locuinţă pe strada J. S. Bach.

Cu serviciul meu şi cu un copil mic nu prea aveam timp de altceva. După ce s-a mutat mama la noi şi stătea ea cu copilul, am mai mers la teatru şi la operă. Ne plăcea să cumpărăm cărţi de literatură şi despre orice. Veneam din delegaţii cu geamantanul plin. [În perioada comunistă cărţile usore au fost pentru mulţi singura cale de evadare din realitate; televiziunea, presa, chiar şi reprezentaţiile teatrale erau politizate.] Un prieten al tatei i-a dăruit după război o carte cu procesul lui Antonescu. Soţul meu a rupt-o şi ars-o, pentru că-i era frică [era periculos să deţii cărţi, care să redea istoria altfel decît era ea prezentată oficial]. Am rupt si actul de vânzare-cumpărare al magazinului tatalui din cauza fricii de Securitate  atunci cînd am plecat în 1988 în Israel, acum nu mai am nici o dovadă. Nu e nici o pierdere.

La noi în casă se serbau şi sărbătorile creştine şi cele evreieşti. În privinţa sărbătorilor, era perioada comunistă, românii se abţineau să meargă la biserică, mulţi preoţi fuseseră închişi, lumea era speriată. Evreii ţineau sărbătorile, chiar dacă unii nu frecventau sinagoga. De Purim, făceam humantas, am învăţat de la mama. De Pesah, soţul meu îmi făcea o surpriză şi îmi aducea matzot ori ne duceam la sinagoga din strada Adamache şi cumpăram de acolo.

Într-o vacanţa am fost o dată la părinţii soţului, care erau nişte oameni simpli şi cu bun simţ, şi am dormit la mătuşa lui. Când ne-am întors am găsit preotul acolo, care făcuse o slujbă pentru că intrase o evreică în casă. Soţul meu s-a supărat foarte tare şi nu i-a mai vorbit, dar nu cred că era vina ei ci a mediului în care a fost crescută. [Mediul sătesc este plin de surpestiţii legate de imaginea străinului, cu atât mai mult dacă este de altă religie, ca de ex. turci, evrei; probabil ca mătuşa soţului s-a temut chiar pentru mântuirea sufletului ei sau că a atras ghinionul asupra casei sale dacă a intrat acolo un evreu].

Când Gabriel a mai crescut, am mers în concedii la munte. La Marea Neagră a mers cu soţul meu, pentru că eu nu mai am voie [din cauza problemelor de sănătate] Eu doar i-am vizitat câteva zile. Gabriel a mers în tabere şcolare, la Năvodari [langa Marea Neagră; se organizau trenuri anume numai cu copii şcolari şi preşcolari, care mergeau în tabere speciale, şi care erau strict supravegheate de profesori]. O dată după ce s-a întors l-am căutat mult după ce se golise trenul şi nu-l găseam, eram disperată. Pe peron rămăsese ceva mic, slab şi bronzat. Era Gabriel.

Gabriel a fost un copil cuminte, a făcut şcoală în cartierul Floreasca, unde locuim, pe urmă Liceul D.Cantemir, care era un liceu bun. Deşi îi plăcea să citească mult, tot felul de cărţi, avea aplicaţie către ştiinţă şi a făcut Politehnica, Mecanică, secţia de motoare termice. După absolvire a fost încadrat la Institutul Naţional de Motoare Termice, unde a lucrat până când a emigrat în Israel în 1987. S-a căsătorit cu Carmen Matei. Tatăl ei era director la Cooperaţia meşteşugărească iar mama lucra la Ministerul Industriei Uşoare. Nora mea este creştin ortodoxă. S-au cunoscut la facultate, a făcut tot Politehnica, s-au căsătorit în 1979 in Bucuresti şi au trei copii. Diana născută în 1981 in Bucuresti, fata cea mare, s-a căsătorit anul acesta, în 2003, cu un român originar din Timişoara. El este expert în calculatoare, iar ea este studentă la medicină la McGill, în Canada. Băiatul cel mijlociu, Marius născut în 1984, in Bucureşti, vrea să facă tot medicină şi învaţă acum in Canada la o şcoală evreiască. Şi cel mic, care s-a născut în Israel în 1987, învaţă tot la o şcoală evreiască.

Gabriel, fără să aibă o educaţie specială în sens religios, a fost lăsat să aleagă ce religie doreşte la maturitate. Probabil că a avut o chemare spre iudaism, pentru că a plecat în Israel, unde a stat 7 ani. Locuieşte acum cu familia la Montreal, s-a mutat in Canada in 1994 din cauza unei noi oportunităţi profesionale, ţine ambele sărbători, evreieşti şi creştine. Se sărbătoreşte şi Crăciunul, e o sărbătoare veselă, se face bradul, se cumpără cadouri, se sărbătoreşte chiar şi Hallowen-ul.

În cercul nostru de prieteni, multă lume se lăuda cu excursiile peste hotare în ţările socialiste [Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, U.R.S.S, Polonia, R.D.G etc.]. Eu tăceam, nu aveam nimic de spus. Soţul meu a hotărât că aşa nu se mai poate şi m-a trimis prima dată în Cehoslovacia, în excursie cu autocarul. Mi-a plăcut foarte mult şi regretam că sunt singură, el era ocupat. Pe urmă am fost la Viena, o lună, la un văr al mamei şi la Paris în 1976, la fratele mamei, Oscar Finkelstein, cu care am păstrat legătura. Şi la Paris şi la Viena, am fost la muzee, la spectacole, chiar şi în cimitir. La întoarcere am tremurat, pentru că aveam în bagaje cărţi ale lui Soljeniţân [9].

Ascultam Europa Liberă cu sfinţenie in perioada comunista. La un moment dat un procuror a fugit din ţară şi a făcut la radio un comentariu pozitiv la adresa soţului meu. Nu ştiu dacă a fost deranjant pentru soţul meu, care era în continuare procuror. Ascultam la acest radio cum se purta Securitatea cu cei care lucrau şi cum încercau să-i elimine fizic.

Rudele mele sunt înmormântate în locuri diferite. Sora mea Clara şi tata sunt înmormântaţi la Focşani. Soţul meu a făcut special comandă pentru două monumente de marmură pentru ei, a considerat că este de datoria lui. Mama este înmormântată la Bucureşti, la Filantropia, cimitir evreiesc. Ea a murit in 1964. Iar soţul la cimitirul Izvorul Nou, cimitir creştin, el a murit in 1977. Voiam să-l înmormântez la cimitirul Bellu, dar nu s-a putut în zilele acelea şi atunci l-am dus unde am găsit un loc. I-am ţinut toate parastasele şi astăzi pentru ziua morţii. Pentru celelate rude, la înmormântare a participat întotdeauna rabinul, cantorul şi cineva din cler a spus Kadish pentru ei. Am păstrat iahrzeit, ziua comemorării morţii lor.

Naşterea Israelului a fost o împlinire, deşi căsătorită cu un român, m-am bucurat şi s-a bucurat şi el alături de mine. Când eram elevă de liceu am vrut să fac alia, dupa câteva decenii băiatul meu a vrut să merg cu el în Israel, dar aveam deja o vârstă şi m-am temut. Eram obişnuită aici şi mă gândeam că pentru copii e mai bine să nu stea împreună cu bătrânii. Nu ştiu dacă am făcut bine sau rău. Până în 1988 nu am fost în Israel. Dacă trăia soţul meu, poate am fi plecat dupa 1994 împreună în Canada. Cuscrii, părinţii nurorii, Carmen Diaconescu, familia Matei, sunt acolo de aproape 5 ani. Înainte de 1989, am avut rude în SUA şi am păstrat legătura cu ei, în scris. Nu se dădeau veşti prea amănunţite, era periculos, corespondenţa era citită, aşa că scriai ce se putea. Unchiul Oscar Finkelstein de la Paris, ne-a făcut abonament la Paris Match şi cât a trăit am primit cu regularitate şi era o încântare.

După 1989,  m-am bucurat extraordinar de mult. Tocmai stătem la o coadă, cum se stătea ore în şir pentru un litru de lapte, de ulei, o jumatate de pachet de unt. Astăzi la vârsta mea îmi dau seama că este o cruzime să faci asta unui bătrân. La început au fost produse pe piaţă, tot ce nu dăduse Ceauşescu. M-a încântat şi libertatea de a vorbi, că sunt alimente, haine de export [de calitate superioară celor din comerţul intern]. Încet-încet nu ne-am mai permis să ne cumpărăm [datorita scăderii nivelului de trai]. M-am bucurat la căderea zidului Berlinului, că germanii vor fi împreună. Nu pot să uit cum ascultam la radio in anii 1980, că erau împuşcaţi dacă încercau să fugă, să treacă zidul.

Când a fost mineriada [10] in 1991, am vrut să ies din metrou şi o doamnă mi-a spus că este periculos. La Universitate, venea o studentă care plângea şi în spatele ei un miner. Şi eu, grozavă şi inconştientă, am întrebat-o de ce plânge. Nu mi-a răspuns şi l-am întrebat pe miner: `Da’ ce i-aţi făcut de plânge şi nu poate să vorbească?`. Nu mi-a dat nici el nici o atenţie. M-am căţărat pe o piatră mare, ca să văd ce se întâmplă. Nu ştiu ce comentariu am făcut, dar m-au liniştit [aluziile lor]. Aveam o sacoşă plină cu medicamente străine şi mi-a fost teamă să nu provoc mai mult. Am plecat pe jos şi am mai întâlnit mineri. Am fost foarte neplăcut impresionată.

După ce am ieşit la pensie, m-am apropiat mai mult de originile mele evreieşti. Îmi puteam permite să fac ce vreau cu timpul meu liber, nu mai eram obosită. Am fost în Israel şi am văzut români care şi-au apropiat modul de viaţă evreiesc. Acolo este o altă atmosferă. De câte ori aud vorbindu-se ivrit ciulesc urechile, pentru că îmi place să aud cum sună.

Profesional am ajuns din chimist, archivist [la Centrul de Studiu pentru Istoria Evreilor Din Romania, unde lucreaza de noua ani]. Îmi face plăcere să lucrez, am prelucrat documente din timpul când evreii plecau [emigrau] pe jos [până în secolul al XIX lea], lucruri pe care eu nu le-am cunoscut şi alte lucruri. Sunt încântată că pot să lucrez, pentru că acasă mă simt complet inutilă. [Doamna Livia Diaconescu se ocupă cu rezolvarea cererilor de compensaţie, ale celor care au fost discriminaţi în perioada Holocaustului.] Si eu am primit compensaţii de la Elveţia şi au fost binevenite.

 

Glosar

[1] Pătrăşcanu, Lucreţiu (1900-1954): om politic român, membru al conducerii Partidului Comunist Român, ministru, avocat, sociolog și economist. 

[2] Iudaismul ortodox: iudaismul tradiţional, bazat pe respectarea strictă a Legii; se referă la comunitatea de evrei aschenazim, evreii `germani` din vestul, centrul si estul Europei, care vorbesc iudeo-germana/idiş

[3] Legionar: Membru al Legiunii Arhanghelului Mihail ( Mișcarea Legionară), mișcare înființată în anul 1927 de C. Z. Codreanu ca o organizație paramilitară teroristă de orientare naționalistă-fascistă, creată după modelul organizațiilor naziste SA și SS, cu un caracter mistic-religios, violent anticomunist, antisemit și antimasonic. După asasinarea lui Codreanu în aprilie 1938 conducerea Legiunii a fost preluată de Horia Sima. 

[4] Codreanu, Corneliu Zelea (1899-1938): a fost liderul al extremei-drepte naționalist creștine din România interbelică, al partidului Garda de Fier (Legiunii Arhanghelului Mihail).

[5] Pactul Ribbentrop-Molotov, 23 august 1939: Ministrul de Externe rus Molotov şi omologul sau german Ribbentrop au semnat pactul sovieto-nazist, un angajament de ambele părţi pentru menţinerea relaţiilor paşnice între ele pe o perioadă de 10 ani. Protocolul adiţional secret prevedea impărţirea sferelor de influenţă între URSS si al Treilea Reich.`1. În cazul unui aranjament teritorial sau politic în zonele aparţinând statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), graniţa de nord a Lituaniei va reprezenta graniţa sferelor de influenţă ale Germaniei si URSS.(…)3. In privinţa Europei sud-estice partea sovietică accentuează interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii`. Pactul a funcţionat pentru doi ani, timp în care URSS a recâştigat toate teritoriile pierdute ca urmare a primului război mondial şi Germania era liberă pentru a duce războiul impotriva Franţei şi Angliei. Căderea Franţei în iunie 1940 şi starea precară în care se afla Anglia l-a încurajat pe Hitler să declanşeze invadarea URSS, nume de cod operatiunea Barbarossa,  în iunie 1941.

[6] Dictatul de la Viena, 1940: Pe 29 august 1940 la Viena, miniştrii de externe ai Germaniei (Ribbentrop) şi Italiei (Ciano) declară în discuţiile cu reprezentanţii diplomatici români că dacă aceştia nu acceptă cedarea unei părţi a Transilvaniei de Nord către Ungaria hortistă, România va deveni obiectul unei campanii militare, va fi invadată şi ştearsă de pe harta Europei. Pe 30 august 1940, Consiliul de Coroană votează (cu 21 voturi pentru, 10 contra şi 1 abtinere) acceptarea dictatului. `Aceasta hotărare a fost luată sub imperiul forţei, cu gândul  de a salva existenţa statului român aflat în una dintre cele mai critice situaţii din întreaga sa istorie` [Regele Carol al II lea, Insemnari zilnice- notele din 29 si 30 august 1940]. Unele incidente la graniţa dintre România şi URSS au demonstrat ca guvernul rus acţiona conform pactului Ribbentrop-Molotov şi sprijinea aceste acţiuni de anexare. Incepând din seara de 30 august 1940 au loc mari demonstraţii populare de stradă impotriva acestei hotărari în oraşe precum Cluj, Bucureşti, Brasov, Oradea, Timişoara, Sibiu, Deva, Hunedoara, Alba-Iulia, Constanţa, Iaşi, etc. In mai puţin de trei luni România pierduse 99 738 km pătraţi( 33,8% din suprafaţa) şi 6 821 000 locuitori (33,3% din populaţie), incluzând cedarea Basarabiei şi nordului Bucovinei către URSS în iunie 1940 şi cedarea Cadrilaterului, partea de sud a Dobrogei, către Bulgaria în august 1940.

[7] Maccabi: organizaţie sportivă evreiască, care are filiale în toate ţările de răspândire comunităţilor evreieşti. Numele provine de la Iehuda ha-Macabi, luptătorul din dinastia Hasmonaeilor.

[8] Pogromul de la Iaşi şi Trenul Morţii: În timpul pogromului de la Iaşi (29 iunie-1iulie 1941), circa 5000 de oameni au fost urcaţi în două trenuri de marfă. Înghesuiţi câte 100-150 în vagoane ermetic închise au fost purtaţi zile întregi în direcţia Podul Iloaiei şi Călăraşi şi 65%  dintre ei au decedat prin asfixiere şi deshidratare.

[9] Solzhenitsyn, Alexander (1918-2008): romancier rus, dizident anticomunist si laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1970.  A petrecut 8 ani în lagăre de muncă si înca 3 ani în exil. Este cunoscut pentru cartea "Arhipelagul Gulag", carte care tratează subiectul sistemului de lagăre de concentrare și muncă silnică sovietic. Narațiunea complexă este bazată pe mărturiile martorilor oculari și pe surse primare de documentare, precum și pe propriile experiențe ale autorului. Cartea a fost scrisă între 1958 și 1968 și publicată în 1973 în Occident. În URSS, a fost publicată în 1990.

[10] Mineriade: în 1990 si 1991, valuri de mineri din Valea Jiului au venit în Bucureşti `să facă ordine`; violenţele stradale contra celor care protestau paşnic în Piaţa Revoluţiei împotriva puterii noi instalate, au destabilizat viata politică internă, sunt considerate chiar o tentativă de lovitură de stat şi au schimbat percepţia pozitivă externă pe care o lăsase revoluţia romană din 1989, ca luptă pentru libertate.

 

Country: 
City: 
Bucuresti

Interview details

Interviewee: Livia Diaconescu
Interviewer:
Ciuciu Anca
Month of interview:
January
Year of interview:
2004
Bucharest, Romania

KEY PERSON

Livia Diaconescu
Year of birth:
1928
City of birth:
Focsani
Country name at time of birth:
Romania
Occupation
after WW II:
Working in natural and technical sciences
Family names
  • Previous family name: 
    Filderman
    Reason for changing: 
    Marriage
    Decade of changing: 
    1950
glqxz9283 sfy39587stf02 mnesdcuix8
glqxz9283 sfy39587stf03 mnesdcuix8