Ţicu Goldstein

Ticu Goldstein

Ţicu Goldstein
Bucureşti
România
Data interviului: martie 2004
Reporter: Georgeta Pană

Ţicu Goldstein are o personalitate foarte plăcută, este un adevărat intelectual, bonom, şi unul dintre cei mai activi cărturari ai comunităţii evreilor din Bucureşti. A tradus în limba română zeci de titluri din literatura şi filosofia iudaică, dintre care iată doar câteva: Moshe Idel, “Mistică şi mesianism (1997), Alexandru Şafran, Înţelepciunea cabalei, (1998), Carol Iancu. Emanciparea evreilor din România, Emanuel Levinas, Dificila libertate (1999) – şi lista poate continua. A ţinut de asemenea prelegeri şi comunicări ştiinţifice despre filosofia lui Levinas, Cabală, etc., şi a semnat şi semnează în continuare articole în reviste israeliene şi româneşti, cum ar fi: Revista cultului mozaic Realitatea evreiască, Observatorul cultural Minimum, şi altele. Locuieşte împreună cu soţia sa într-un apartament din cartierul Dorobanţi, situat într-o zonă liniştită şi plină de verdeaţă. Casa este decorată cu mult gust, pe alocuri se văd obiecte tradiţionale româneşti şi ruseşti, dar şi obiecte de cult iudaice. Dar atenţia este atrasă cel mai mult de cărţi, care sunt pentru domnul Goldstein cea mai mare bogăţie.

Familia mea
Copilăria mea
Al Doilea Război Mondial
După război
Glosar

Familia mea

Despre bunicii materni ştiu doar că se numeau Iancu Tobias şi Rebeca. Bunicul era originar din Piatra-Neamţ şi bunica din Bacău. Bunicul Tobias a fost croitor şi a învăţat-o această meserie şi pe mama mea. Atât bunicul cât şi bunica erau religioşi, tradiţionalişti, vorbeau idiş în casă, dar ştiau şi româna destul de bine. Nu cunosc numele fraţilor şi surorilor lor.

Despre ramura familiei din partea mamei mai ştiu că era ceva mai înstărită decât cea din partea tatei. Unii veri ai ei din Piatra-Neamţ (nepoţi din partea bunicului), pe nume Pescaru, aveau restaurante în acel oraş din Moldova. Tot din partea mamei mai erau în familie câţiva avocaţi, publicişti şi artişti. Eu îmi amintesc de unul singur, pe nume Ionel Ţapu, văr al mamei. Acesta a fost un artist în adevăratul sens al cuvântului. Cânta la vioară şi, fiind foarte talentat, a fost trimis la studii la Paris, ţinut acolo cu mari eforturi financiare de restul familiei. Numai că el era boem şi singurul lucru cu care s-a ales de la Paris a fost o vioară nouă. S-a întors în ţară, pe la sfârşitul anilor 1930 şi a abandonat vioara pentru tobe. S-a angajat la cel mai important teatru de revistă al ţării, la Cărăbuş-Savoy din Bucureşti. Cu trupa acestui teatru a făcut turnee în toată lumea, numai că în 1940 a fost izgonit din teatru, ca toţi evreii dealtfel. În timpul războiului a putut să cânte în teatrul evreiesc Baraşeum din capitală, iar după război a fost angajat în prestigioasa Orchestră a Radiodifuziunii. [Notă: Teatrul evreiesc din Bucureşti a fost fondat prin 1890 şi a fost o prezenţă permanentă în viaţa artistică a capitalei. În 1941, când actorilor evrei li s-a interzis să joace pe alte scene, aceştia s-au refugiat la Baraşeum, unde au făcut spectacole de revistă foarte apreciate.] Ce era amuzant la el, era că punea toată familia să-i scrie partiturile, toată familia muncea pentru el. A avut o fiică, Virginica, care a plecat în America după război.

Mama a avut un frate, pe nume Tobias Iules. Nu mai ştiu cu ce se ocupa, dar ştiu că în timpul războiului era deja căsătorit cu Silvia, şi ea tot de religie mozaică, o femeie de o inteligenţă nativă ieşită din comun. În 1940-41 au vrut să plece în Rusia, dar la graniţă li s-a spus că situaţia acolo e foarte gravă şi că e riscant să plece, aşa că s-au întors în ţară. După război au făcut alia în Israel, s-au stabilit într-un kibuţ şi au făcut acolo agricultură de performanţă. Am ţinut legătura cu ei chiar şi pe vremea comuniştilor, când era greu să ai corespondenţă cu străinătatea. Iules şi Silvia au un fiu, Felix, care a fost ofiţer în armata israeliană şi a luptat în războiul din 1967. Numele lui îl poartă şi fiul meu.

Mama, Tobias Surica, s-a născut în 1895 la Piatra Neamţ. Din păcate, mama ei a murit la naştere, si ea a fost crescută de o mătuşa, sora mamei mele, pe nume Ţipora. Tatăl a fost croitor în Piatra Neamţ şi de la el a învăţat această meserie pe care o practica cu multă iscusinţă, mai ales atunci când situaţia financiară a familiei era mai grea. În 1920 s-a mutat la Bucureşti, singură, pentru a-şi găsi de lucru. Printr-o peţitoare l-a cunoscut pe tatăl meu, care în 1922 era militar, şi s-au căsătorit când el nu terminase încă armata. Mai întâi s-au logodit, pe data de 3 iunie 1922, şi după câteva luni s-au căsătorit. Au avut o nuntă evreiască: s-au căsătorit la rabin, sub kipa, dar şi la autorităţile civile, iar petrecerea a avut loc într-o casă de pe strada Romulus. Mama a păstrat legătura cu peţitoarea care i l-a prezentat pe tata, pentru că îmi amintesc că se mai întâlnea cu ea şi discutau despre familie, despre greutăţi, despre copii. Cu toate că a fost o căsătorie intermediată, părinţii mei s-au înţeles tot timpul foarte bine, s-au respectat şi au avut un mariaj foarte trainic.

Bunicul patern, Goldstein Simon, s-a născut la Huşi, spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Ştiu că era foarte credincios, habotnic chiar, deoarece nu se lăsa fotografiat, considerând că astfel ar încălca porunca Decalogului de a nu-ţi face chip cioplit. Singura fotografie care exista cu el, i-a fost făcută pe ascuns. Din păcate, această fotografie s-a pierdut. Ştiu sigur că limba lui materna era idişul, dar vorbea şi limba română. A trăit şi a lucrat toată viaţa în Huşi, având meseria de croitor. Nu ştiu nimic alte rude din partea lui, aşa cum ştiu foarte puţin despre fraţii şi surorile tatălui meu. Ştiu de o soră numită Adela născută la Huşi şi care a emigrat în Canada împreună cu soţul şi copii, înainte de începerea celui de al doilea război mondial. Adela era religioasă, dar moderat, adică ţinea sărbătorile şi mergea din când în când la sinagogă. Nu-mi amintesc cum îi cheamă pe copii, iar pe soţul ei parcă îl chema Ilie, dar nu-i ştiu numele de familie. O altă soră este Simona, care plecase în America pe la sfărşitul anilor 1930, şi a vrut să ne ia şi pe  noi acolo, dar se apropia războiul, şi nimeni nu-i mai vroia pe evrei. Tata a mai avut un frate, pe nume Lupu Goldstein – al cărui nume original era Wolf –, născut la Huşi şi stabilit la Dorohoi. În timpul războiului el, împreună cu soţia şi cei trei copii, au fost deportaţi în Transnistria. Au supravieţuit cu toţii şi imediat după război au plecat în Israel. Din păcate, sunt puţine informaţii despre rudele mele, şi eu sunt primul care regretă acest lucru. Ramura din partea tatei era săracă şi era constituită în principal de muncitori: tâmplari, dulgheri, ceasornicari. Păstram totuşi legătura cu ei, deşi în timpul celui de-al doilea război mondial, mulţi dintre ei au avut de pătimit din partea autorităţilor antonesciene [Regimul antonescian].

Tata, Lazăr Goldstein, s-a născut la Huşi în 1900. A urmat doar patru clase elementare, deoarece a trebuit să muncească pentru a-şi câştiga existenţa. A plecat de acasă cam pe la 18 ani şi a ajuns în Bucureşti. Nu ştiu de unde a învăţat meseria de tâmplar, dar era foarte priceput şi a avut un atelier al lui în Bucureşti în care mai lucrau încă doi ucenici. Era foarte harnic şi stăruitor şi ştia ce înseamnă lucrul bine făcut. Construia mobila de la un cap la altul şi a lucrat, de multe ori, pentru persoane importante, ca scriitorul Liviu Rebreanu [Liviu Rebreanu (1885-1944), prozator si dramaturg roman, autor al unor romane sociale importante, ca "Ion", "Răscoala", "Pădurea spânzuraţilor"] sau proeminentul om politic Armand Călinescu. [Armand Calinescu (1893-1939): presedintele Consiliului de Ministri, anti-nazist si anti-legionar, partizan al aliantei cu Franta si Anglia, care a avut curajul sa-i spuna regelui Carol al II-lea, in 1939 ca "germanii sunt un pericol, iar alianta cu ei inseamna protectorat."A fost asasinat de legionari la Bucuresti, in data de 21 septembrie 1939.] Practic, atelierul şi casa erau una şi mama se supăra deoarece casa era plină de talaş. Tata ar fi vrut ca toată familia să-l ajute în munca lui, pentru că nu-i avea mereu pe cei doi ucenici. Eu îl ajutam destul de des. Deşi aveam doar 10 ani cunoşteam bine lemnul şi-mi plăcea mirosul de mobilă nouă. Treaba mea era să lustruiesc mobila şi asta era o operaţiune destul de delicată, pentru că dacă îmi obosea mâna trebuia să ridic repede pensula îmbibată cu substanţe chimice de pe mobilă, pentru că altfel se imprima şi ardea respectivul obiect de mobilier.

Copilăria mea

La un moment dat, tata a pierdut atelierul, din cauză că nu a reuşit să-şi plătească impozitul. Aşa că într-o frumoasă zi de primăvară, au venit unii de la Poliţie şi de la Primărie şi băteau într-o tobă uriaşă, citind în văzul lumii hotărârea prin care tatei i se lua atelierul. A fost o scenă ca în Evul Mediu. Aşa că tata a devenit muncitor individual şi de multe ori lucra la client acasă.. Situaţia noastră s-a deteriorat, iar mama a fost nevoită să lucreze ca croitoreasă, meserie pe care o învăţase în copilărie de la tatăl ei.

Mama se ocupa de tot în casă: ea spăla, făcea curat şi avea grijă de copii şi de tata, pentru că nu ne-am permis niciodată să avem o bonă sau o servitoare. Nici vorbă de aşa ceva. Se îmbrăca după moda timpului şi avea avantajul că putea să-şi lucreze singură rochiile. De sărbători, după ce pregătea casa pentru primirea Pesahului, a Purimului, sau a Hanukăi, mama se ducea la Templu Coral, şi nu la sinagoga Malbim, unde mergea tata de obicei. Ei îi plăcea mai mult acolo pentru că vroia să vadă şi să fie văzută. La Templul Coral se legau mai uşor prietenii, relaţii… Noi, copiii ne jucam în curtea sinagogii, sau ne trimiteam bezele cu cunoscuţii care stăteau la balcon. În fiecare an de Yom Kipur mama spune: “Vai, ce uşor a fost postul anul ăsta.” Era clar că avea un antrenament serios în sensul acesta. Eu şi cu fratele meu mai mâncam pe furiş, dar mama se făcea că nu observă. A avut toată viaţa o vitalitate extraordinară.

Părinţii mei au avut doar doi copii: pe fratele meu, Marcel Goldstein, născut în 1924, şi pe mine, care sunt mezinul, născut în 1929. Pe Marcel mi-l amintesc ca pe un băiat frumos şi elegant. I-ar fi stat bine să fie actor. Nu ştiu dacă a mers la grădiniţă, dar ştiu că a mers la o şcoală românească, când încă se mai putea acest lucru. A început să muncească de foarte devreme, cam de pe la 12 ani. Din păcate, nu prea a vrut să înveţe, deşi era foarte inteligent şi îi plăcea să citească şi citea enorm. În copilărie, stăteam amândoi până noaptea târziu şi citeam, şi a doua zi raportam cine a adormit ultimul. De fapt, cărţile au apărut în casă aduse de el, pentru că eu nu am găsit la noi decât o singură carte, de ghicit în cafea. Tot el a adus un patefon, la care ascultam diverse cântece: muzică sinagogală, opere. Fratele meu era înnebunit după muzica de operă, şi mergea foarte des la converte la Opera Română, unde putea intra oricând dorea pentru că îl mituia pe controlorul de bilete. Era o fire veselă, îi plăcea să meargă la petreceri. Avea mulţi prieteni studenţi, şi evrei şi neevrei, majoritatea săraci, şi cum lucra şi avea salariu, îi mai ajuta din când în când.

Mai întâi, părinţii l-au dat ucenic la un ceasornicar pe nume Carniol, pentru a învăţa această meserie răspândită printre evreii săraci din România. Era prin 1936-1937. Din păcate, Marcel nu prea avea răbdarea cerută de această îndeletnicire: cu o mână repara ceasul, cu alta zgâria peretele, de plictiseală. Totuşi, ironia sorţii a făcut că după război s-a ocupat o vreme de ceasurile de pontaj de la întreprinderea Electromagnetica, aşa că el trebuia să ajungă primul la serviciu. Se trezea în fiecare dimineaţă la ora 4. Porecla lui era Pendulică, pentru că avea ca hobby pendulele, şi ajunsese să alcătuiască o colecţie frumuşică. În fine, după episodul cu ucenicia la ceasornicar, părinţii l-au dat ucenic la magazinele lui Bernard Kaufman, unde fratele meu a fost vânzător câţiva ani, până prin 1940.

Eu m-am născut în Bucureşti, la data de 7 octombrie 1929. Numele meu, Ţicu, vine de la Ţipora [pasăre, în ebraică] şi este numele mătuşii care a crescut-o pe mama. Părinţii mei aşteptau o fată şi se gândeau să-i pună acest nume. În primii ani ai copilăriei am locuit într-o casă acceptabilă, situată pe strada Logofăt Tăutu, dar părinţii au trebuit să se mute curând de acolo şi am ajuns în strada Negru Vodă, în două cămăruţe mizere. [Notă: Strada Negru Vodă se afla in perimetrul Văcăreşti-Dudeşti, o zonă de periferie, săracă a Bucureştiului de atunci, se găsea cea mai mare concentraţie de evrei. În Bucureşti nu a existat un ghetou în adevarătul sens al cuvântului, evreii se puteau stabili oriunde işi puteau permite sa-şi cumpere locuinţe.]

Am fost dat la o grădiniţă privată, când aveam cam 4 ani. Educatoarea era domnişoara Jenny, o fiinţă blândă şi delicată. Din păcate, costa destul ed mult pentru bugetul familiei şi după o vreme nu mai m-am dus. De perioada de grădiniţă se leagă amintirea primului drum făcut cu automobilul, ceea ce pentru vremurile de atunci era desigur un lux. Trebuia să mergem la teatrul Savoy, unde grădiniţa mea avea serbare, iar maşina i-a dus acolo pe cei care jucau pe scenă. Eu aveam de dat o singură replică, şi anume: “Mi se rupe inima de mila ta.” Din cauza emoţiei am spus-o însă pe dos: “Mi se rupa mila de inima ta”. Toată lumea a râs, când trebuia să fie un moment tragic. Aşa încât cariera mea de actor a început şi s-a terminat cu o singură replică.

Şcoala primară am făcut-o la Şcoala evreiească de pe strada Colonel Orero, unde, fiind numai evrei, eram într-un fel protejat. Se făceau atunci opere de binefacere, pentru că la şcoală mâncam şi uneori primeam de acolo îmbrăcăminte şi încălţăminte. Uneori însă nu puteam ajunge la şcoală pentru simplul motiv că nu aveam ghete sau pantofi cu care să mă încalţ.. Îmi părea rău că nu am colegi români şi că nu e o şcoală mixtă, ca să cunosc şi fete. Luam note bune, am fost şi premiant de multe ori. Îmi plăcea foarte mult limba română şi am intrat în patima cititului: citeam o carte în două zile. Eu am apucat bătaia în şcoală; încă se mai credea că “bătaia e ruptă din rai”.. De catedră era întotdeauna rezemată o rangă de fier, pe post de sperietoare, pentru că nu o folosea nimeni fapt. În schimb, eram bătuţi cu o linie de tei, foarte rigidă. După o asemenea bătaie (primeai 40 de lovituri la fiecare palmă), palma ţi se umfla de trei ori. O încasai dacă chiuleai, dacă nu-ţi făceai temele, dacă nu învăţai. Profesoara de caligrafie, care era cam nebună şi făcea crize de isterie, avea o altă metodă: te punea pe jos şi te călca în picioare. Sau te trăgea de perciuni până ţi-i smulgea.

După şcoala primară am vrut să urmez gimnaziul [românesc] “Regele Ferdinand”. Am dat examen, am fost admis, dar… Eram în vara anului 1940 şi a fost dată legea care îi elimina pe copiii evrei din şcolile româneşti [după Statulul Evreiesc], aşa că a trebuit să merg din nou la o şcoală evreiască, şi anume la Şcoala complementară “Malbim”, care practic n-avea nici o valoare, adică nu era liceu. Ca atare, până la sfîrşitul războiului, am urmat şi Liceul teoretic “Cultura”, tot evreiesc. Am fost bursier, pentru că învăţam bine şi pentru că părinţii nu aveau posibilităţi materiale pentru a plăti taxele.

În liceu am fost în relaţii foarte bune cu directorul Litman şi cu nepotul acestuia, Dan Alter. Tata îi mai lucra directorului tâmplărie acasă la el, undeva la Şosea, într-o zonă rezidenţială a Bucureştiului. Acest om avea un suflet mare şi generos. La el la şcoală s-au refugiat mulţi profesori şi elevi evrei eliminaţi din şcolile româneşti. Erau câte doi-trei profesori la latină, la istorie. Nu era nevoie de toţi, dar în acest fel îi ajuta să supravieţuiască. Acest profesor remarcabil ne-a arătat o dată fotografii făcute la Paris cu Bergson şi cu alţi oameni de ştiinţă francezi. [Henri Louis Bergson (1859-1941): filosof francez important, dar aflat în afara curentelor filosofice ale epocii sale. A scris, printre altele, L’Évolution créatrice şi Matière et Mémoire.] După război Litman a plecat în Israel unde a predat filosofie şi a deschis acolo un cabinet de psihoterapie. Când am terminat liceul mi-a scris o dedicaţie pe o carte de pregătire a bacalaureatului la filosofie. Ea suna în felul următor: “Să nu uiţi de Ereţ Israel nici când o sa faci filosofie”. Veţi vedea mai departe câtă dreptate a avut.

Mi-a mai rămas în minte un profesor de franceză pe care nu ştiu cum îl chema, nici măcar nu era la clasa mea. Într-o recreaţie – era iarnă –, ne băteam cu zăpadă şi eu l-am lovit, din greşeală, drept în ochi. Am încremenit ca o statuie când am văzut ce am făcut. I-am cerut scuze, iar el, ca un lord, a plecat mai departe fără să-mi spună o vorbă. Această distincţie şi înţelegere mi-au rămas în minte ca ceva extraordinar.

Sigur, profesorii o duceau şi ei greu. La noi la franceză era profesoară doamna Lupu, o femeie foarte frumoasă dar şi foarte rea. Noi o porecliserăm “lupoaica” din această cauză.. A fost rea până când a adus pe lume un copil, apoi s-a schimbat radical. Franceză însă am învăţat, chiar foarte bine, de vreme ce acum sunt traducător din această limbă.

Am făcut şi hederul, care era pe fosta stradă Mămulari, aproape de Sinagoga croitorilor, unde se află acum Muzeul de istorie al comunităţii evreieşti din Bucureşti. Era un fel de ieşivă, unde am făcut şi pregătirea  pentru Bar Miţva, sub patronajul tânărului rabin pe atunci, Alexandru Şafran. Am fost şef de promoţie şi în această calitate am vorbit, la Templul Coral, în numele tuturor băieţilor confirmaţi atunci. Am fost fascinat de şarmul personal pe care rabinul Şafran îl avea încă de pe atunci. El nu cobora la turmă, ci ridica turma la el. Peste ani, i-am povestit rabinului – din a cărui operă am tradus în română – impresia pe care mi-a făcut-o în copilărie. Mi s-a povestit că la un moment dat tânărul rabin Şafran inspecta la Bacău orele de mozaism ţinute pentru elevii evrei în şcolile româneşti. Un director de şcoală, neevreu, i-a spus, impresionat de figura lui atât de elevată: “Nu vă supăraţi, dar aşa mi l-am imaginat întotdeauna pe Iisus Hristos”. L-a reîntâlnit pe rabinul Şafran cu ocazia discursului de recepţie de la Academia Română, când i-am putut admira, cu toţii, exemplara limbă română pe care o vorbeşte după 60 de ani de exil.

Vacanţele mi le petreceam la rudele din Moldova, de cele mai multe ori împreună cu fratele meu. Până la izbcnirea războiului, în 1940, mergeam în fiecare vară la Bacău şi la Piatra Neamţ, unde erau peisaje cu adevărat mirifice. În aceste oraşe locuiau pe atunci foarte mulţi evrei, dintre care mulţi erau intelectuali. În vacanţe eram mereu răsfăţaţi, rudele noastre din provincie având o situaţie materială incomparabil mai bună decât a noastră. În casa lor, totul era ritualizat, până şi facerea cafelei. Cafeaua se prăjea în bucătărie, iar mirosul ei îmbătător învăluia întreaga casă. De câte ori simt miros de cafea prâjită îmi amintesc de vacanţele copilăriei mele. La Piatra Neamţ am descoperit un desert extraordinar, unic: şerbetul în şapte straturi – cu cacao, vanilie, portocale, lămâie, zmeură, căpşuni şi rom. Eu aveam o linguriţă lungă cu care vroiam să ajung la ultimul strat. Rudele noastre ne ofereau excursii şi petreceri pitoreşti, în mijlocul naturii: făceam multe drumeţii, mergeam la pescuit. Tot la Piatra Neamţ era un chinez care îngrijea plantele dintr-o grădină absolut superbă, în timp ce fiul lui cânta la vioară, iar eu mă căţăram în pomi şi culegeam mere şi pere.

La Bacău avea casa fratele mamei, unchiul Iules, care avea o cârciumă. Se numea “La calul bălan”. Îmi plăcea să merg la Bistriţa, cu pluta, să mă joc cu ceilalţi copii la târgul “Moşilor”. Acest târg se ţinea vara, în iulie, de sărbătoarea Sfântului Ilie – profetul Eliahu din Tanach, preluat şi cinstit de tradiţia creştin-ortodoxă. Se ţinea în aer liber, la margine oraşului Bacău şi era plin de oameni, căruţe, cai, animale de curte, păsări. Era un vacarm de nedescris. Uneori mai venea câte un circ ambulant şi copiii se adunau imediat acolo. Târgul era un bun prilej pentru ţăranii din zonă să vândă şi să cumpere tot ce aveau nevoie: animale, fructe, obiecte de uz gospodăresc. Evreii participau şi ei la aceste târguri, pentru că ei făceau comerţ ambulant şi aveau o foarte importantă funcţie economică în aceste sate în care ei aduceau produse de primă necesitate: sare, chibrituri, ulei, etc. Când mă întorceam acasă in vacanţe eram atras de Gara de Nord; de fapt, întoarcerea acasă însemna pentru mine această gară.. E greu de explicat de ce îmi era dor nu de casă, ci de gară…

Am văzut relativ recent un film franţuzesc în care nişte copii, împărţiţi în două bande rivale, se jucau imitând de fapt scena politică a ţării, a Europei în preajma celui de al doilea război mondial. Ceva asemănător mi s-a întâmplat şi mie. Pe strada noastră locuia o familie de etnici germani, pe nume Meltzer. Unul dintre copiii acestei familii învăţase deja câte ceva despre nazism şi antisemitism şi într-o zi, împreună cu “banda” lui m-au urmărit să mă “împuşte” cu o puşcă de jucărie, dar are cărei alice înţepau foarte tare. M-au fugărit, iar eu am ieşit de pe strada Negru Vodă pe Văcăreşti şi, deoarece eram speriat şi nu m-am mai uitat pe unde merg, m-a călcat o maşină. Am căzut pe asfalt şi mi-am pierdut cunoştinţa. Când m-am trezit în jurul meu era o mulţime de oameni care mă întrebau unde locuiesc. Eu eram de-acum conştient, dar nu puteam mişca un deget, eram ca paralizat, şi nu le-am spus unde stau fiindcă nu vroiam ca părinţii să afle ce mi se întâmplase. După ce mi-am revenit, am plecat singur acasî şi nu le-am suflat părinţilor o vorbă despre această întâmplare care, din fericire, nu a avut urmări tragice.

Al Doilea Război Mondial

Era clar că atmosfera începuse să devină din ce în ce mai apăsătoare pentru evrei. Propaganda antisemită legionară era pe zi ce trecea mai puternică, justificată cumva de faptul că mulţi intelectuali români simpatizau această mişcare fascistă. Pe ziduri erau lipite afiţe cu maşini de “tocat evrei” şi altele de acest gen. Legionarii mărşăluiau prin cartierul evreiesc, în uniformele lor cu centiroane, cântând cântecele lor funebre şi chemând la răzbunare împotriva evreilor. Legislaţia anti-evreiască începută în 1938 de guvernul Goga-Cuza, continuată apoi de guvernul Gigurtu (în vara lui 1940) şi desăvârşită de regimul Antonescu până în 1944, a afectat şi familia noastră, dar nu în aşa măsură cum i-a afectat pe evreii mai înstăriţi.

La începutul anului 1940 tata a fost concentrat în armată, în Basarabia unde, pe lângă instrucţie şi săpat tranşee, a lucrat mobilă pentru ofiţerii superiori. Se vede că atunci evreii erau consideraţi încă cetăţeni ai ţării şi nu “duşmanii” cum aveau să devină o dată cu intrarea României în război. Tata mi-a povestit că acolo, în Basarabia, evreii din armată erau chemaţi în fiecare vineri seara şi sâmbăta dimineaţa în familiile evreieşti, pentru a celebra şabatul.

În perioada când tata a fost plecat, noi am închiriat cămăruţa lui unui tânăr venit din nordul ţării. Îl chema Şulăm Weber şi era un hasid care venise în Bucureşti pentru a-şi rezolva problema legată de cetăţenie. De la acest hasid am auzit pentru prima oară povestiri hasidice, miraculoase desigur, pe care acum nu mi le mai amintesc. Acest personaj ne-a oferit, mie şi familiei mele, cel mai frumos Pesah al copilăriei. Până la începutul sărbătorii, Şulăm fusese foarte retras, din cauza caşrutului sever impus. El îşi gătea singur şi nimeni nu avea voie să intre în cămăruţa lui, care era de fapt un antreu cu ciment pe jos. De Pesah însă, s-a hotărât să ni se alăture: s-a aşezat în capul mesei şi a pus ordine în sărbătoarea noastră. A aranjat pe masa strălucitoare, imaculată, oul, cartoful, rădăcinile amare, bucăţica de carne şi câteva matzot. Sărăcia aceste mese a fost repede învinsă de vocea lui caldă şi baritonală citind, psalmodiind şi comentând Meghila. Ca în fiecare an eu, fiind mezinul, am întrebat “Ma nishtana halaila haze mikol haleilot?” Tânărul hasid stătea în fruntea mesei, ca un prinţ, şi oficia, cânta, deşi cu o zi înainte se întorsese acasă maltratat, umilit şi tâlhărit de pantofi de huliganul cartierului, poreclit de noi Goliat. La un moment dat Şulăm s-a ridicat de la masă şi ne-a arătat un obiect pe care îl făcuse el singur şi pe care vroia să-l dăruiască unui magistrat de care depindea rezolvarea problemei lui şi care îl tot purta pe drumuri. Era un fel de veioză care proiecta pe perete doi lei maiestuoşi. Într-una din zile, după Pesah, Şulăm s-a dus la magistrat şi i-a dat cadoul. Magistratul l-a primit, dar pe Şulăm l-a gonit pe scări, fără să-l ajute; nu a primt cetăţenia şi peste câţiva ani a murit la Auschwitz.

După ce România a pierdut Basarabia şi Bucovina, în urma pactului Molotov-Ribbentrop 1, tata a fost trimis acasă din armată, şi a putut să lucreze în timpul războiului, desigur pe o plată foarte mică. El a lucrat la un spital bucureştean, la Spitalul Brâncovenesc, tot în domeniul lui, al reparaţiei şi întreţinerii mobilierul, iar mama a făcut, ocazional, croitorie. Tata lucra cam 8-9 ore pe zi. Sigur că el putea să mănânce acolo, dar noi acasă o duceam foarte greu, pentru că raţiile evreilor erau mai mici decât cele ale românilor, aşa că tata îşi mai făcea din când în când dreptate şi aducea acasă câte un peşte pe care îl ţinea ascuns sub cămaşă. Cred că s-a şi îmbolnăvit de plămâni din această cauză, pentru că peştele era rece şi îl ţinea câteva ore direct pe piele, dar era foarte fericit când putea să ne gătească peştele adus de el, când şi când.

Ţin minte că la un moment dat am fost trimis de la şcoală, împreună cu alţi copii evrei, să rechiziţionăm tot feluri de bunuri de la familiile evreieşti care erau obligate să dea îmbrăcăminte, pături, bani şi altele – pentru front, pentru familiie nevoiaşe, dar ştiu eu unde ajungeau toate lucrurile acelea?

În timpul celui de al doilea război mondial fratele meu a prestat muncă obligatorie. [Nota: Conform decretului-lege nr.132/20 ianuarie 1940 asupra taxelor militare datorate de evrei, obligatiunile militare si premilitare ale evreilor s-au transformat in munca obligatorie si in obligatiuni fiscale.] Eu eram prea mic pentru asta, nu aveam încă 16 ani – vârsta de la care evreii erau obligaţi să facă muncă forţată sub pază militară. Daca un evreu nu se prezenta la munca obligatorie se considera dezertare şi cazul era judecat de Curtea Marţială. Mulţi au fost astfel deportaţi în Transnistria, de unde nu s-au mai întors. Fratele meu a lucrat mai întâi la ferma Alba a lui Antonescu, situată lângă Bucureşti, apoi a fost trimis la Drăgăşani, la câteva sute de kilometri de casă. Venea acasă numai de sărbători, dar foarte rar. Ne povestea că la ferma Alba erau foarte mulţi ruşi şi rusoaice care lucrau acolo ca prizonieri de război. Ca un detaliu picant, mi-a povestit că fiica administratorului acelei ferme, creştină desigur, se îndrăgostise de el, ceea ce i-a atras antipatia profundă a tatălui ei. Bineînţeles că o relaţie între ei ar fi fost cu totul exclusă în acele vremuri.

În timpul guvernului Antonescu-Sima, când legionarii 2 erau la putere şi terorizau populaţia evreiască, am trecut printr-o întâmplare pe care vreau să v-o povestesc. Tovarăşul de lucru al tatălui meu era un anume Marcel Carlin, originar din Rusia. Acesta, văzând că situaţia e grea şi tulbure în România, s-a hotărât să se întoarcă împreună cu familia – soţia şi copiii – în ţara lui. Aşa că într-o seară de octombrie, în 1940, ne-am întâlnit cu toţii în casa unei rude a lui care stătea pe strada Văcăreşti, pentru a ne lua rămas-bun. La un moment dat au dat buzna acolo câţiva legionari care ne-au acuzat că ţinem o şedinţă bolşevică şi ne-au cerut bani ca să ne “ierte”. Am făcut rapid o chetă şi le-am dat banii respectivi. Problema e că prietenul tatălui meu avea la el paşapoartele pentru Rusia, şi dacă legionarii le-ar fi găsit, probabil că ne-ar fi omorât. Aşa că, profitând de un moment de neatenţie al lor, a ascuns paşapoartele în buzunarele copiilor, unde legionarii nu s-au gândit să caute. (Acest prieten al tatălui meu a reuşit să ajungă în cele din urmă în Rusia, unde din păcate a fost asasinat pentru că vindea pâine şi în urma unui control l-au găsit cu nişte neregului, reale sau nu. Asta se întâmpla în timpul războiului.)

La rebeliune, legionarii au omorât şi mutilat sute de evrei, au distrus case, magazine şi au incendiat o mulţime de sinagogi din Bucureşti. Eu am văzut totul pe fereastră. Se auzeau focuri de armă şi tot felul de sunete stranii. La lumina felinarelor, legionarii îşi împărţeau prada. Am văzut şi oameni înstăriţi care furau de la evrei: veneau cu cărucioare pentru copii şi furau din casele devastate ale evreilor. Noi ne-am baricadat în casă şi nu am deschis uşa la nimeni, dar la noi nu au venit pentru că noi eram săraci. Memorabil pentru noi a fost atunci când un fost ucenic al tatălui meu, un ţigan pe nume Dumitru (Mitică i se spunea), a bătut la uşă. Noi îngheţaserăm de spaimă şi am spus că nu deschidem. El a insistat, pentru că ne adusese mâncare, pe care ne-a dat-o prin uşa întredeschisă. A fost un gest de omenie în vremuri de neomenie.

Familia Kaufman, unde fratele meu era ucenic, a avut un destin tragic în timpul rebeliunii legionare. Fiind cunoscuţi ca oameni cu stare, legionarii au intra peste ei în casă. Pe fiica lui Kaufman întâi au violat-o şi apoi au ucis-o, pe Bernard Kaufman, patronul fratelui meu, l-au bătut îngrozitor şi l-au târât afară din casă până într-un loc unde l-au împuşcat. De doamna Kaufman, care era bolnavă psihic şi stătea tot timpul într-o cameră, nu se ştie nimic. Fiul, Jaques Kaufman, era sportiv, boxer şi culturist, aşa că a opus rezistenţă. S-a bătut cu legionarii, cred că a omorât vreo doi, dar până la urmă a  fost şi el împuşcat. Au scăpat cu viaţă doi copii care nu erau acasă, şi care după război au emigrat în Anglia.

În spatele străzii noastre era strada Căuzaşi, unde se afla Institutul medico-legal. După pogrom, evreii au fost anunţaţi că se pot duce să identifice cadavrele, dar noi nu ne-am dus, pentru că nu aveam rude în Bucureşti. Nu s-a vorbit deloc despre suferinţa provocată evreilor de această rebeliune legionară, deoarece Antonescu  dorea ca accesntul să cadă pe fărădelegile legionarilor împotriva societăţii româneşti, pe faptul că această societate era într-o stare de anomie din cauza lor, etc.

Vreau neapărat să vă povestesc o întâmplare care m-a marcat până în ziua de astăzi. Eram în timpul războiului, când pentru evrei situaţia era deosebit de grea. Mama tocmai terminase de lucrat o rochie şi m-a trimis să i-o duc clientei care urma să-i plătească mamei pentru munca ei. Mi-a dat banul, de care era mare nevoie în casă, dar nenorocirea a fost că l-am pierdut pe stradă, deşi îl ţineam strâns în pumn. Era seară. L-am căutat cred că o oră, peste tot, prin rigole chiar. Nu l-am mai găsit. Mama, care aştepta atât de mult acei bani pentru a ne cumpăra de mâncare, muncise degeaba din cauza neatenţiei mele. M-a urmărit tot timpul această întâmplare; chiar şi astăzi sufăr când îmi aduc aminte.

Ultima parte a războiului am petrecut-o mai mult în adăposturi anti-aeriene, pentru a scăpa de bombardamente. O dată, o bombă a expoldat chiar lângă adăpostul în care mă aflam împreună cu mama, şi încăperea respectivă a fost inundată. Când începea să sune alarma, până şi câinii cunoşteau drumul către adăposturi. Totuşi, eu eram copil, şi nu ştiam mare lucru. Continuam să ne jucăm, făceam orchestre, cântam ca proştii… Probabil că era o reacţie de apărare.

Noi am avut noroc că nu am fost deportaţi, deşi auzeam mereu zvonuri despre bucureşteni duşi în Transnistria. Pe strada noastră locuia un anume Segal, care avea o cofetărie. Autorităţile aveau pe lista lor de deportare un Segal, şi pentru că nu l-au găsit pe acela, l-au deportat pe vecinul nostru pentru că întâmplător avea acelaşi nume şi ei trebuiau să raporteze că au deportat un Segal, nu conta cine era… Am avut şi noi câteva rude din Moldova care au fost deportate, dar s-au întors şi apoi au emigrat în Israel.

Adevărul este că în timpul războiului nu prea am ştiut ce se întâmplă cu evreii. Nu aveam radio, pentru că evreii fuseseră obligaţi încă din august 1940 să predea aparatele de radio la Poliţie, dar zvonurile mai circulau. Unele erau atât de îngrozitoare, încât aproape nu puteau fi crezute. Nu ne puteam imagina că Armata şi Jandarmeria română ucideau copii, femei, bărbaţi, bătrâni, toţi nevinovaţi sau vinovaţi că s-au născut evrei.

După război

După război, cel mai important lucru pentru mine era să-mi continui şcoala, aşa că m-am înscris la Şcoala tehnico-sanitară, cu gândul de a urma mai departe medicina. Autorităţile comuniste au interzis însă celor care urmau această şcoală să dea examen de admitere la medicină, aşa că a trebuit să dau examen la altă facultate. Am ales filosofia, pentru că eram atras de lumea ideilor, îmi plăcea să speculez. Şi astfel s-a împlinit o parte din profeţia pe care mi-a făcut-o profesorul Litman prin dedicaţia scrisă pe cartea de filosofie, la terminarea liceului.

A doua parte a profeţiei, cea legată de Ereţ Israel, s-a materializat şi ea, într-un fel. Tot imediat după război am făcut parte din organizaţia sionistă de stânga Hashomer Hatzair [Paznicul tânăr, în ebraică] 3, organizaţie care milita pentru emigrare în tânărul stat Israel. La un moment dat autorităţile comuniste au interzis aceste organizaţii sioniste, au avut loc procese, sioniştii au fost anchetaţi, unii chiar închişi. Spre deosebire de alţii, eu am scris de bună vie, în toate C.V.-urile mele că am făcut parte din această organizaţie. Şi de aici mi s-au tras multe neplăceri. Un exemplu este în timpul facultăţii, când colegii vroiau să mă aleagă şef de grupă sau sindical. Din nou, propria mea declaraţie că făcusem parte dintr-o mişcare sionistă era o tinichea legată de coadă. După facultate, aceeaşi poveste. În 1951 la recrutare, când am spus cine sunt şi de unde vin în faţa unei aşa-zise comisii medicale (era de fapt o comisie militaro-politică), am fost privit ca un duşman al poporului. Nu vroiau să înţeleagă că a fi sionist nu e totuna cu a fi fascist sau extremist de dreapta. Partidul Comunist Român nu recunoştea sionismul ca o mişcare de eliberare naţională.

În 1955 am fost repartizat să lucrez la Radiodifuziune, unde am făcut probă 2-3 săptămâni, am fost felicitat de redactorul –şef pentru felul în care am muncit, dar după două zile mi-au spus că nu mai au nevoie de serviciile mele. O secretară de la facultate m-a sfătuit să iau legătura cu Harry Dona, co-preşedintele Radioului, evreu, şi să-i spun de problema cu sionismul. A doua zi după ce am vorbit cu el, cei de la cadre m-au chemat înapoi. Nu am reuşit niciodată să avansez la salarii sau să promovez, deşi nimeni nu mi-a spun un cuvânt. Totul era tacit şi subânţeles.

Tata era un om apolitic prin excelenţă. Nu citea ziare, nu comenta şi nu era interesat de politică. Într-un fel, asta m-a ajutat, indirect: n-am fost niciodată membru al Partidului Comunist Român. După terminarea războiului, tata a devenit muncitor în fabrică, până la pensionare. A rămas mereu acelaşi tip pedant, tipicar, aceeaşi persoană distinsă care petrecea o oră în faţa oglinzii înainte de a pleca la serviciu. Se bărbierea în fiecare dimineaţă, şi pentru că nu aveam bani să cumpărăm lame de ras, singura lamă pe care o avea o ascuţea pe sticlă şi o folosea câteva luni bune. Tata a decedat la vârsta de 63 de ani, în anul 1963, şi a fost înmormântat, după tipicul evreiesc, în cimitirul din strada Giurgiului. Am ţinut iahrzeit, iar cel care a spus kadişul după el a fost fratele meu.

Mulţi ani după moartea tatei, mama s-a recăsătorit, pe la sfărşitul anilor 1970 cu un prieten de familie, pe nume Segal Uşer. Era un om cu multă ştiinţă de carte evreiască, chiar îl meditase şi pe fratele meu la ebraică şi uneori ţinea locul diferiţilor rabini, dar nu în sinagogă, ci în şedinţe particulare cu enoriaşii care îi cereau mereu sfaturi. Acest Uşer Segal a fost un personaj fabulos, după părerea mea. A venit din Rusia după Revoluţia socialistă din octombrie, cam prin 1917-1918. A scăpat de şapte ori cu viaţă din mâînile diverselor autorităţi române, pentru că a dat şapte inele, bijuteri de familie. Cineva îi spusese că autorităţile române sunt corupte şi pot fi “cumpărate” cu bani sau cu diverse bunuri. Aşa că el şi-a cusut în căptuşeala hainei aceste inele şi de câte ori a fost în pericol, şi-a scăpat viaţa cu ele. Mulţi au spus că norocul evreilor români a fost că, spre deosebire de germani care îşi făceau treaba cu minuţie, românii erau corupţi şi unii s-au putut “strecura” pentru a-şi salva viaţa. În România, Uşer Segal a devenit comunist ilegalist şi, în timpul regimului Antonescu, a tipărit manifeste anti-fasciste, chiar la Monitorul Oficial, unde apăreau decretele-legi anti-evreieşti. Era acolo un oarecare Popescu, şeful tipografiei, care a lucrat cu Segal şi cu alţi ilegalişti. În timpul războiului, Segal era deja în vârstă, avea cam 60 de ani. A avut cinci copii, patru fete şi un băiat. Băiatul s-a îndrăgostit de o rusoaică şi a pleacat în Uniunea Sovietică. Cerna, fiica cea mai frumoasă şi cea mai deşteaptă, s-a sinucis, iar celelate trei au plecat în Israel după cel de-al doilea război mondial.

Tatăl meu fusese prieten cu Segal Uşer, cât timp a trăit se vizitau destul de des, se ajutau la nevoie, mergeau împreună la petreceri, dar nu ştiu împrejurările în care s-au cunoscut. După moartea tatei, Segal a ajutat-o pe mama să depăşească acest moment greu şi după câţiva ani s-au căsătorit, pentru că mamei îi era teamă să rămână singură. Era păcat să rămână văduvă toată viaţa. Mama, după vârsta de 70 de ani a prins gustul lecturii, şi deşi avea doar şcoala elementară, citea cu o fervoare deosebită.. Prin tot ce a reprezentat, mama a avut un rol important în viaţa mea. A decedat în 1984, la vârsta de 89 de ani. De data aceasta eu am spus rugăciunea de Kadiş şi am ţinut iahrzeit. Este înmormântată alături de tata, în Cimitirul evreiesc din Şoseaua Giurgiului.

După război, Marcel, fratele meu, a făcut o specializare la ORT, unde a învăţat din nou ceasornicăria. S-a căsătorit , prin anii 1960, cu Blanche, o evreică foarte frumoasă şi citită, deşi nu avea studii superioare. Nu au avut copii, şi la un moment dat au divorţat şi ea a plecat în Israel. Fratele meu s-a recăsătorit cu o româncă pe nume Coca, cu care din păcate nu prea avea nimic în comun, în sensul că nu se potriveau, aveau caractere mult prea diferite. Fratele meu a murit relativ tânăr, la 64 de ani, în 1986. Este înmormântat în cimitirul evreiesc din Şoseaua Giurgiului. Nu a avut copii.

Am lucrat la radio 18 ani ca redactor la emisiunile de cultură. De cele mai multe ori făceam documentare pentru aceste emisiuni, care nu aveau legătură cu politica, din fericire.. La începutul anilor 1960 a fost un fel de scandal. Venise de sus o indicaţie că evreii trebuie epuraţi din această instituţie, pe motiv că sunt prea mulţi colaboratori externi. Acest lucru m-a îndârjit, aşa că m-am radicalizat şi am făcut tot posibilul să fiu dat şi eu afară. În 1963 am fost anchetat de Securitate sub pretextul că am introdus arta decadentă în Radio. De fapt, era un album cu artă modernă pe care îl arătasem unor colegi. Am dat atunci o declaraţie că voi păstra “o atmosferă sănătoasă în jurul meu.” În 1973 am fost dat afară de la Radiodifuziune, pe motiv că erau prea mulţi angajaţi. S-a făcut o comisie care trebuia să ne ajute să ne găsim alte locuri de muncă. Pe mine m-au trimis redactor la Revista Pompierilor. Eu am refuzat şi după aceea o colegă a mea, Lia Lăzărescu, a intervenit pentru mine la doctorul Penciu de la Institutul de Igienă. Această mutare a mea se făcuse la nivel ministerial. Preşedintele Radioului a dat un telefon la ministrul Sănătăţii pentru ca eu să fiu angajat la acel institut. Mi-am făcut singur caracterizarea, m-am elogiat singur şi ca să spun şi ceva de rău am scris că nu sunt… telegenic! Aici am lucrat ca sociolog – făceam anchete de familie, statistică medicală. De aici m-am pensionat, în 1989.

Sunt mai mult de 20 de ani de când colaborez la revista comunităţii: Realitatea Evreiască – fosta Revista Cultului Mozaic.. Primul meu articol a fost scris cu ocazia tricentenarului Spinoza. Redactorul şef de atunci al revistei, Victor Rusu, probabil de conivenţă cu rabinul şef Moses Rosen 4, mi-a spus că nu publică acest articol, că el nu ţine de profilul revistei. O lume întreagă îl celebra în acel an pe Spinoza, numai noi nu. La o aniversare a revistei, în urmă cu câţiva ani, am fost întrebat cum am debutat, eu am relatat episodul de mai sus, dar nu l-au publicat faptul că primul articol mi-a fost refuzat. Şeful meu de la Institutul de igienă se mira întotdeauna de faptul că articolele mele apar pe prima pagină, alături de cele ale şef rabinului. La un moment dat am avut, pe vremea comuniştilor, un serial despre Biblie, în care combăteam cultul personalităţii şi idolatria.

Dacă o până în 1989 [pînă la revoluţia română] toate ferestrele vizavi de iudaism erau închise, după aceea am putut să lucrez, să colaborez în acest domeniu. Sigur că am citit, am căutat cărţi, am xeroxat materiale care aveau legătură cu istoria evreilor, cu iudaismul, etc. A propos de xeroxat, am o mică întâmplare interesantă. Aveam un amic care trăia din xerox, iar asta era o treabă riscantă fiindcă cei care se ocupau cu xeroxarea erau atunci, în general, fie securiţti, fie colaboratori ai Securităţii. Da aceea eu preferam să lucrez cu intermediari. La un moment dat acest amic al meu, evreu, a vrut să plece în Israel, a fost prins că făcea copii xerox clandestin, i s-a confiscat paşaportul şi i s-a spus că îl va primi înapoi doar dacă va spune ce şi pentru cine a copiat. Într-o zi a venit la mine spăşit să-mi spună că sunt pe “lista neagră”. A trebuit să duc de acasă toate xeroxurile, pentru prieteni, întrucât tot ce aveam eu era interzis de regim: cărţi de iudaism, istoria religiilor, etc.

Altă dată, lucram cu un intermediar căruia îi duceam să-mi xeroxeze o gramatică ebraică, premiată de Academia franceză, pe care o luasem din biblioteca comunităţii. Peste trei zile, când m-am dus s-o iau, respectivul s-a uita la mine şi mi-a zis că n-am făcut bine că i-am adus o asemenea carte, şi că o să fiu tras la răspundere pentru asta. “Ia-ţi cartea şi fugi”, mi-a spus omul. I-am spus că e o carte a unei limbi, o gramatică, şi nu Mein Kampf [scrisă de Adolf Hitler]. “E mai rău”, a replicat el. Am alergat îngrozit până acasă de parcă aş fi fost urmărit. Aveam 60 de ani atunci.

Până să intru la facultatea nu prea am avut prieteni români, pentru că mă învârteam mai mult prin cercuri evreieşti. În facultate am avut tot felul de colegi, dar pragul prieteniei a fost trecut doar cu fetele. Întotdeauna eram preocupat dacă după terminarea unei anumite forme de şcolarizare voi rămâne în relaţii de prietenie cu colegii. Cred că merită încercat şi matriarhatul – ar fi o şansă de a vedea lumea cu mai multă responsabilitate, înţelegere, blândeţe. În ce priveşte relaţiile cu fetele, trebuie să spun că mediul evreiesc era mic burghez, nu neapărat după starea materială, ci după concepţii. Accesul meu la o fată evreică era practic nul. Am intrat în câteva case şi, foarte repede, părinţii fetei, rudele, îşi dădeau seama că nu reprezint o mare afacere. Am avut însă prietene românce. În prieteniile cu româncele nu exista o barieră socială.. Evreimea în schimb era foarte stratificată pe categorii sociale şi cu greu puteai pătrunde în acele cercuri.

La un moment dat am avut prieteni veniţi din Rusia: Octavian Madan, ala cărui tată era preot, sau Saşa, care povestea lucruri uluitoare despre Rusia. Erau acolo oameni refuzau să mănânce şuncă pentru că se vindea la magazinele bolşevice, oameni care au trăit toată viaţa la marginea societăţii. Un alt prieten, tot din Rusia a fost şi este David Millstein. Tatăl lui fusese reprezentantul Joint-ului 5 pe Rusia şi a fost asasinat acolo în împrejurări dubioase. David a plecat în Israel după război şi a făcut o carieră interesantă – era economist. Un unchi al lui a venit într-o zi la mine şi mi-a spus că lui David i s-a făcut dor de prietenul lui, adică de mine, şi m-a întrebat dacă nu vreau să fac şi eu alia, oferindu-se să mă ajute în acest sens. După ce m-am căsătorit, am renunţat la ideea de a mai părăsi România.

Soţia mea, pe numele de fată Velea König, s-a născut în 1933, la Moscova, din tată român şi mamă austriacă. A venit în România cu tatăl ei, care s.a repatriat în 1958. Bunicul din partea mamei, Speilman, de meserie gravor, era un evreu care s-a convertit pentru că dorea să se căsătorească cu o creştină. Pe vremea nazismului a trebuit să se ascundă în munţi pentru a i se pierde urma, întrucât conform definiţiei rasiale a evreului, el era considerat încă evreu, chiar dacă îşi schimbase religia. Mama soţiei mele a avut trei surori, şi soarta lor pot spune că reprezintă soarta evreimii europene. Una dintre ele a ajuns împreună cu soţul ei în Kazahstan, unde au îndurat o mizerie cumplită, o alta, Carla, a fugit de la Viena în Italia, dar fascismul a ajuns-o şi acolo şi s-a refugiat apoi la Londra. Acolo a fost menajeră la un castel şi l-a cunoscut pe evreul Deutch din Cehoslovacia, cu care s-a căsătorit. Acest Deutch făcuse parte din Rezistenţa franceză, dar a fost rănit şi colegii l-au transportat la Londra. După război, Carla şi Deutch s-au stabilit în Cehoslovacia unde el avea o făbricuţă de conserve şi comuniştii l-au băgat în închisoare pe motiv că era chiabur. Ei au avut o fiică, pe nume Ilus, care s-a născut la Londra şi, din această cauză,  a fost persecutată de comunişti când s-au mutat în Cehoslovacia. A treia soră, Mitzi a rămas la Viena, tolerată de patronul întreprinderii unde lucra deoarece era o foarte bună muncitoare. Ea avea convingeri social-democrate, credea în comunism. Şi când comuniştii ruşi au ajuns la Viena, ea a fost violată de unii dintre aceştia.

Soţia mea a făcut facultatea de medicină la Petersburg, iar în România a lucrat ca medic la Institutul de geriatrie “Ana Aslan”. A fost întotdeauna interesată de mozaism şi de tradiţia iudaică, într-un fel poate şi datorită preocupărilor mele, dar poate şi pentru că avusese un bunic evreu.

Pe Velea am cunoscut-o prin intermediul unui prieten pe nume Kádár (rus de origine) şi cu ajutorul muzicii, de care eram îndrăgostiţi amândoi. Acest prieten era vecin cu viitoarea mea soţie, şi m-a întrebat într-o zi dacă nu vreau să cunosc o fată interesantă. Probabil că şi ei i-a spus acelaşi lucru despre mine. Kádár era sigur că noi ne-am potrivi, aşa că prima noastră întâlnire a avut loc la Ateneul Român, la un concert de muzică simfonică.

De altfel muzica, teatrul, cărţile au reprezentat pentru mulţi salvarea pe plan psihic în timpul comunismului. Această defulare a dus la impozia şi nu la explozia regimului comunist la noi în ţară. Noi, în România, nu am avut un samizdat 6, cum au avut de pildă ruşii, care au făcut o opoziţie serioasă. Aici au fost doar câteva “floricele”. În anii nenorociţi ai lui Ceauşescu  am văzut un singur manifest, destul de blând. A adus cineva la institut o hârtiuţă în care era condamnat regimul pentru “pâinea mizerabilă”. Eu am dat hârtiuţa mai departe, ca prostul, şi puteam să o păţesc, pentru că oamenii vorbeau. M-am dus la adjuncta laboratorului nostru şi i-am arătat hârtiuţa. Ea a zis că vrea s-o mai arate cuiva dar când i-am cerut-o înapoi, mi-a spus că a aruncat-o în vasul de la toaletă. Ruşii au avut mai multă dârzenie; pe de altă parte, Ceuşescu a avut o tentativă de pseudo-liberalism, prin anii 1960, şi, mai ales, a mers pe panta naţionalistă.

Fiul meu, Felix, s-a născut la Bucureşti în 1963. A făcut şcoala primară în apropiere de Muzeul Ţăranului Român şi liceul “I. L.Caragiale”, pe care l-a absolvit în 1982. A urmat apoi cursurile facultăţii de matematică din Bucureşti. Ca adolescent şi apoi ca tânăr nu a fost atras de latura religioasă a iudaismului, dar participa la sederul de Pesah şi îi plăcea foarte tare sărbătoare de Purim, pentru care mama lui inventa tot felul de costume. A cântat o vreme în corul comunităţii şi a făcut câteva spectacole şi chiar turnee în Israel cu acest cor foarte talentat al Templului Coral care cânta în idiş şi ebraică.

A fost tot timpul pasionat de fotografie, şi în 1991, la mineriadă 7, a făcut câteva fotografii compromiţătoare pentru guvernul de atunci, care au apărut în unele reviste occidentale. I-a fost teamă să nu i se întâmple ceva rău, aşa că a hotărât să plece în Israel. S-a stabilit la Ierusalim şi a urmat cursurile unei a doua facultăţi, şi anume renumita facultatea de artă Beţalel. Cred că s-a apropiat de Israel şi datorită preocupărilor mele din domeniul iudaisticii. În copilărie nu l-am îndemnat să facă alia, dar până la urmă aşa s-a întâmplat. În perioada 2001-2003 a făcut un masterat la Helsinki, unde a cunoscut-o pe Julie, o fată din Austria, cu care s-a căsătorit în vara anului 2003. Acum locuiesc amândoi la Viena.

Sigur că după 1989 viaţa mea s-a schimbat, ca a tuturor românilor, de altfel. Am putut să călătorim, să vorbim liberi, avem alte perspective deşi lucrurile nu stau atât de bine în ţară.. Am lucrat şi lucrez foarte mult în cadrul editurii Hasefer, editura comunităţii evreilor din Bucureşti, fondată în 1980.

În ce priveşte politica, sunt multe de spus. Poate că, subiectiv, admiraţia mea merge către Statele Unite, pentru că Europa s-a dovedit de prea multe ori laşă şi gata de o mie de ori să repete aceleaşi greşeli. Nu a învăţat nimic din lecţiile trecutului şi asta o depunctează, ca să zicem aşa. America are o dinamică extraordinară faţă de evrei, negri şi alte minorităţi. Lupta dusă de societatea civilă americană a făcut ca multe lucruri să se schimbe în bine, în timp ce în Europa dimpotrivă, coaliţia monstruoasă dintre extrema dreaptă şi extrema stângă, ambele anti-israeliene, este stupefiantă. Ştiam că extrema dreaptă e antisemită, dar văd că şi extrema stângă e la fel.

În 1992 am făcut o vizită în Israel şi păstrez o amintire extraordinară. Am fost impresionat de absolut tot ce am văzut. Am fost încântat de biblioteci, unde găseam ce vroiam, şi mai mult de atât. Mi-am amintit cum la Biblioteca Academiei din Bucureşti, în vremea comunismului cărţile despre sionism stăteau alături de cele legionare, într-un fond secret. Chiar şi acum sărăcia exemplară din domeniul iudaisticii a acestei atât de importante biblioteci din România nu ştiu dacă e întâmplătoare.

Mă simt totuşi bine în România, sunt bucuros că viaţa evreiască din Bucureşti s-a îmbogăţit, văd că există tineri neevrei interesaţi de iudaism, iar eu sunt foarte activ în cadrul vieţii intelectuale evreieşti prin articolele pe care le public şi prin cărţile pe care le traduc. Merg la sinagogă cu ocazia sărbătorilor de primăvară şi de toamnă, particip la întruniri şi conferinţe ţinute de centrele de iudaistică din Bucureşti şi Cluj sau la manifestările organizate de Ambasada statului Israel cu diverse prilejuri.

Glosar:

1  Pactul Ribbentrop-Molotov, 23 august 1939

Ministrul de Externe rus Molotov şi omologul sau german Ribbentrop au semnat pactul sovieto-nazist, un angajament de ambele părţi pentru menţinerea relaţiilor paşnice între ele pe o perioadă de 10 ani. Protocolul adiţional secret prevedea impărţirea sferelor de influenţă între URSS si al Treilea Reich.`1. În cazul unui aranjament teritorial sau politic în zonele aparţinând statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), graniţa de nord a Lituaniei va reprezenta graniţa sferelor de influenţă ale Germaniei si URSS.(…)3. In privinţa Europei sud-estice partea sovietică accentuează interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii`. Pactul a funcţionat pentru doi ani, timp în care URSS a recâştigat toate teritoriile pierdute ca urmare a primului război mondial şi Germania era liberă pentru a duce războiul impotriva Franţei şi Angliei. Căderea Franţei în iunie 1940 şi starea precară în care se afla Anglia l-a încurajat pe Hitler să declanşeze invadarea URSS, nume de cod operatiunea Barbarossa,  în iunie 1941.

2  Legionar

Membru al Legiunii Arhanghelului Mihail ( Mișcarea Legionară), mișcare înființată în anul 1927 de C. Z. Codreanu ca o organizație paramilitară teroristă de orientare naționalistă-fascistă, creată după modelul organizațiilor naziste SA și SS, cu un caracter mistic-religios, violent anticomunist, antisemit și antimasonic. După asasinarea lui Codreanu în aprilie 1938 conducerea Legiunii a fost preluată de Horia Sima. Horia Sima a amplificat campania de asasinate politice, economice, rasiale și de interese personale, campanie care a culminat cu Rebeliunea legionară din ianuarie 1941, o lovitură de stat eșuată împotriva lui Antonescu și a armatei române. La 4 septembrie 1940 Legiunea s-a aliat cu Ion Antonescu, formând „Statul Național-Legionar” în al cărui guvern legionarii constituiau principala forță politică.

3 Hashomer Hatzair

 este mișcarea de tineret sionist socialist (în ebraică „tânărul paznic”) si  a fost creată în anul 1912 în Galiția, după care s-a răspândit în întreaga Europa. Mișcarea avea o linie educativă și intelectuală suplimentară față de învățământul școlar și a impunea o linie ideologică sionist-socialistă.

4  Rosen, Moses (1912-1994)

Șeful - Rabin din România și președinte a Federației Comunităților Evreiești din România în perioada comunismului,  între 1948-1993. Personalitate complexă, a desfăşurat o activitate susţinută pentru ajutorarea evreilor români în perioada comunistă şi pentru menţinerea unei vieţi evreieşti tradiţionale în cadrul comunităţilor din ţară.

5 Joint (American Jewish Joint Distribution Committee)

6 Samizdat

publicarea si distribuirea secretă a literaturii interzise de guvern în perioada Uniunii Sovietice. De obicei, textele erau tipărite pe hârtie subțire si circulau din mână-n mână. Pedeapsa pentru cei implicați în activitățile samizdatului depindea de fiecare țară: de la hărțuire până la închiderea în închisoare pentru o durată mai scurtă sau mai lungă.  Geza Szocs and Sandor Toth  au fost scriitori samizdat maghiari din România.

7  Mineriade

violențele exercitate de mineri în România postdecembristă. În total au avut loc șase mineriade în anii 1990 și 1991.